Recunoasteti ca, in momentele de intimitate, cind sinteti siguri ca nu va vede, ca nu va aude nimeni, difuzoarele duduie la maximum, Rudy, Artistu si Copilu de Aur va incalzesc sufletele, alaturi de alti artisti ai manelelor din tara noastra. „Ei cu ei, noi cu voi.”
Va jigneste cumva aceasta parere a mea? Va jigneste faptul ca va consider, dragi cititori, niste manelisti care prefera sa-si dea friu liber pasiunii doar in privat? N-ar trebui. Eu sint doar un speculator de idei intr-un colt de pagina, n-am nici calitati, nici instrumente sociologice, iar parerea mea e formata de un clip electoral, pe care deja il cunoasteti probabil, sponsorizat de Silviu Prigoana si daruit PD-L-ului pentru aceasta campanie. Un clip prin care, pe acorduri manelistice, ni se cere tuturor sa votam acest partid. Iar mintea mea de speculator de idei nu poate concepe ca un asemenea clip electoral a fost lansat pe piata fara o buna sondare, cu toate mijloacele sociologice moderne, a acestei piete. Prin urmare, daca specialistii au decis ca maneaua e buna pentru populatia votanta, trebuie sa cred si eu acelasi lucru. E obligatoriu sa-si fi facut niste calcule acesti specialisti, nu? Iar calculele trebuie sa-i fi condus catre un rezultat de genul asta: nu riscam nimic asociind partidul cu maneaua, pentru ca majoritatea covirsitoare a populatiei e iubitoare de manele. Fie si in secret.
Am pornit de la clipul PD-L-ului, dar mi se pare cumva nedrept sa ma refer aici doar la acest partid. Liberalii lui Tariceanu, de exemplu, nu danseaza pe manele, dar ne propun diverse vedete indoielnice, tot din zona showbiz-ului, pe post de candidati. Ceea ce nu stiu daca nu cumva e si mai rau. PSD-istii nu fac nici una, nici alta, insa nu ne arata ca ne-ar considera mai presus de nivelul manelistic, de vreme ce ne vira sub nas, in cabina de vot, tot felul de nume nu doar compromise, dar chiar in contra bunului-simt comun, in bataie de joc fata de electoratul informat. Despre celelalte partide cred ca nici nu mai are rost sa vorbim.
Are rost sa vorbim insa despre noi, votantii. Si, vorbind despre noi, are rost sa ne intrebam daca nu ne-am saturat sa fim luati asa, la gramada, ca niste mase de manevra si atit. Are rost sa ne gindim la propria personalitate, la orgoliul propriu, la ceea ce ne diferentiaza ca indivizi. Politicienii si-au aranjat un tip de uninominal, dar, in ciuda acestui fapt, pe noi tot la comun ne judeca. Intuitia imi spune insa ca, la apropiatele alegeri, politicienii se vor trezi cu un paradox. Anume acela ca, desi votul e uninominal, votantii ii vor trata la rindu-le asa cum se cuvine: ca pe o gloata indistincta, fara culoare politica, fara idei, fara solutii, fara personalitate. Tocmai acum, la uninominalul atit de laudat.
Am auzit in ultima vreme, mai mult decit oricind, numeroase si extrem de diverse solutii pe care indivizii alegatori au de gind sa le aplice cu prilejul votului: pun stampila pe toti candidatii; nu merg la vot; merg, dar nu pun stampila, ci scriu cu pixul ceea ce am de scris pe buletinul de vot; votez cu un candidat cu care, altfel, n-as vota in ruptul capului, doar pentru a arata ca nu-mi pasa cine iese. Etc. Sigur, in principiu, astea nu sint solutii. Sint revolte. Dar, in contextul creat de politicieni, revoltele devin de inteles. Pentru ca, de-o vreme, senzatia de asa nu se mai poate a devenit aproape sufocanta.
„Noi cu noi, voi cu voi” nu e o manea potrivita pentru alegerile din 2008. Dar indivizii care ajung, pentru citeva clipe, stapinii stampilelor de vot par pregatiti sa le-o cinte celor care, de multa vreme, ii trateaza cu un dispret uniform. Nu spun ca e bine, observ insa ca nici alternativa, adica votul dat corect in cabina, nu mai are cum sa vina insotita de sperante de mai bine. Mai avem citeva zile in care sa ne motivam. Cu ce? Aici n-am nici un raspuns. Pina la urma, tine de alegerea personala.