Poate fi o viziune de poet adevarat transmisibila, pot practica impreuna componentii unei generatii poezia? Seamana oare Eminescu si Macedonski, Arghezi si Ion Barbu, Blaga si Bacovia, Geo Dumitrescu si Ion Caraion, Doinas si Dimov, Nichita Stanescu si Marin Sorescu, Dorin Tudoran si Mircea Dinescu, Ion Muresan si Mircea Cartarescu, Ioan Es. Pop si Daniel Banulescu? Si atunci, e bine ca aceasta tinara generatie in aflux sa se incoloneze si sa adere la o unica formula de sensibilitate lirica? Sa le pretindem sa fie, cu totii, organici si postexpresionisti, viscerali, biografisti, apocaliptici? Milenaristi?
S-ar zice ca ma contrazic: propun un termen (ultimul) pentru definirea unei generatii, pledind totodata pentru folosirea lui cu anumite nuante. Dar nu: termenul respectiv, tocmai el, mi se pare suficient de elastic si acoperitor. Sa nu uitam ca vorbim despre o poezie scrisa la sfirsitul unui mileniu si inceputul altuia, dupa prabusirea unui regim politic care a durat peste patru decenii (parind instalat pe vecie) si nasterea, in chinuri, a unei noi societati; o poezie placata pe o realitate bolnava, in care morbul totalitarismului si nervurile capitalismului salbatic se cauta si se incruciseaza maladiv.
Simptomatologia clasica a milenarismului, febrele, asteptarile infrigurate ale iminentei Apocalipse iau culoarea si linia stilistica a fiecarui poet in parte. Ma refer la poetii adevarati, nu la autorii fara un centru de greutate, cu conduita mimetica. Textualismul ii facea pe multi autori din generatia ’80 sa semene unii cu altii pina la indistinctie. Milenarismul ii stringe pe tinerii ultimei generatii pentru a-i dispersa, apoi, pe centrifuga propriilor fantasme. Aceasta desfasurare in doi timpi poate fi urmarita si la „nouazecisti”, antecesorii imediati. Si atunci, la inceputul anilor ’90, ca si acum, in anii de dupa 2000, libertatea totala, absoluta, frenezia descoperirii si exploatarii ei marcheaza puternic versurile poetilor, determinindu-i sa faca tot ceea ce, de regula, nu se face; si sa scrie tot ceea ce, in mod curent, nu se scrie…
Intre Mihail Galatanu si Marius Ianus, ori Cristian Popescu, Ioan Es. Pop si Teodor Duna, apropierile sint vizibile – si determinate de angajarea decisa a noilor poeti pe cite un culoar liric pe care care au mai performat, inainte, si altii. Intr-o parte: un eu liric exhibat si gesticulant, muscator si provocator, cabotin si sentimental, sexualizant si mistic. Pe celalalt fir: un eu prabusit, care a facut implozie in propria memorie, jupuindu-si la nesfirsit, cu masochism, ranile carnii si ale spiritului, intrerupind voit fluxurile vitale si traindu-si moartea.
Diferenta specifica e data de imbatrinirea accelerata, prematura, teribila a poetului tinar. Cei mai buni autori din aceasta generatie lirica, Marius Ianus si Ruxandra Novac, Stefan Manasia si Marin Malaicu-Hondrari, Claudiu Komartin si Teodor Duna, Elena Vladareanu si Dan Sociu, s-au nascut – literar vorbind – cu o expresie poetica proaspata, dar cu riduri adinci pe figura spiritului creator.