Pentru foarte mulți oameni, teatrul – ca noțiune și practică – e asociat unei clădiri somptuoase. La instituțiile istorice, un edificiu de patrimoniu, cu arhitectură de epocă, stucaturi, picturi, ornamente de tot soiul, fotolii din catifea, stal, loje, balcon – pentru delimitare socială. Obligatoriu într-o zonă centrală, ușor accesibilă. Pentru așezămintele de dată recentă – arhitecturi moderne, neobișnuite, săli multifuncționale, spații de joc la același nivel cu publicul, fără separarea impusă tranșant de rampă.
Teatrul nu e o clădire
Însă teatrul nu e doar un spațiu, este, mai ales, ce se petrece acolo. Ideile care germinează, echipa coagulată, esteticile care prind contur prin activitatea unui grup unit de viziuni comune și preocupat de înnoire. E vibrația contemporaneității care le-a adăugat și formate ce nu sunt, nu de puține ori, asociate unei locații impresionante. În nici un caz, uneia din arealul zero al urbei, fastuoasă, care nu li s-ar potrivi.
Exemplific cu celebra La MaMa, New York, din zona Off-Off Broadway, unde, sub oblăduirea lui Ellen Stewart, s-a articulat cea mai importantă avangardă de peste ocean în variante care înseamnă nume intrate între timp în enciclopediile genului. Era în anii ’60 când Ellen Stewart a început să se lupte nu doar cu prejudecățile rasiale, ci și cu teatrul canonic, creând contexte de exprimare valorilor emergente. A ales o cafenea pentru care a plătit chiria din cecurile de șomaj și, după ce publicul și comunitatea au văzut că intențiile ei dau rezultate notabile, a găsit sprijin consistent.
Teatrul pe lângă care poți trece fără să-l observi s-a extins, iar acum La MaMa deține un lanț de spații scenice apropiate ca amplasament. Ellen Stewart însăși locuia într-un apartament de la un etaj superior al buildingului, care nu se distinge prin nimic altceva decât cărămida aparentă, o mică siglă și o ușă cum sunt milioane altele în The Big Apple. Dar care în interior germinează creativitate!
Locațiile excentrice sunt tot mai numeroase, reprezentând în sine un punct de atracție. Minack Theatre e localizat în Marea Britanie, pe malul Atlanticului. În aer liber, fix pe coasta stâncoasă, unde Rowena Cade a amenajat un amfiteatru și unde în timpul sezonului rulează producții pretabile la a fi prezentate open air. În Franța, Nouveau Théâtre Populaire funcționează la țară, în satul Fontaine Guérin, regiunea Maine et Loire, refugiindu-se dintr-un Paris suprasaturat de oferte, impunându-și profilul de readucere în atenție a clasicilor în forme inedite și reunind un public numeros.
Actorii sunt precum personajele pe care le joacă
E cea mai simpatică dintre confuziile asociate artei care fabrică iluzii. E perfect explicabilă psihologic: vii la un spectacol, vezi pe scenă niște oameni care arată într-un fel, vorbesc într-un fel, relatează ori desfășoară acțiuni scenice de un anume fel, ești acolo să te bucuri ori să te întristezi alături de ei, după caz, nu spulberi plăcerea prin a te gândi că, de fapt, acelea sunt niște partituri. Că artiștii care le întruchipează sunt civili care și-au ales această meserie, au înzestrarea necesară, se pregătesc pentru ca magia teatrală să funcționeze. Să îi farmece pe privitori și să îi readucă în incinta specializată.
M-am amuzat teribil când o actriță mi-a povestit că ea însăși căzuse în plasa acestei amăgiri. Ea, profesionista, care știa din propria experiență că personajele interpretate sunt ficționale. Că actorii care și le asumă sunt altfel în viață, adesea complet diferiți. Una dintre probele cele mai provocatoare ale meseriei e să te metamorfozezi, să devii altcineva care nu ești în mod real.
Actrița pe care o pomenesc era mare fană a unui actor de anvergură națională, îl urmărea admirativ pe scene ori de câte ori avea posibilitatea. L-a întâlnit personal, la un eveniment public, o lansare de carte, pulsul i se accelerase. Când l-a auzit vorbind și l-a văzut cum se purta în privat, a avut o imensă dezamăgire. Din acel moment, nici măcar nu mai putea să-l vadă la rampă.
Actorii vorbesc frumos
În aceeași gamă se înscriu jurnaliștii sau organizatorii de evenimente care, pe linia pomenită, au senzația că, invitând actori în emisiunile lor de televiziune, radio, vernisaje sau altele, vor avea interlocutori minunați, locvace. Deoarece, nu-i așa?, cuvintele sunt materia lor primă. Numai că materia primă cu care lucrează le e furnizată de altcineva, de autorul textului, ei le memorează și le spun expresiv, convingător, sub ghidajul regizoral, adică exact ceea ce sunt pricepuți și îi face să fie percepuți ca buni vorbitori.
Scopul e ca noi, cei din fotoliile sălii, să credem că iluzia scenică e reală. Doar că, de fapt, e o himeră frumoasă asupra căreia convenim. Deși știm că ceea ce vedem în partea luminată a teatrului e convenție, ne lăsăm seduși de propunerile regizorale. Și ne încredem în personajele din scenă.
Când actorii sunt scoși din context profesional, nu-și mai găsesc cuvintele cu atâta lejeritate. Unii. Există și talente polivalente, care se pricep foarte bine inclusiv la scris, însă acum mă refer la cealaltă categorie. Unii se blochează pur și simplu. Alții răspund monosilabic, îngreunându-le sarcina celor cu care dialoghează.