Lumea asta, pe cât de mare e, pe atât de mică, o știm cu toții. Dar tot e loc de o minunare când deschizi ochii la ce se întâmplă în preajma ta. Iar una dintre ele mi-a fost zilele trecute, când am dat peste un amic cu un proiect, proiect care ne lărgește lumea asta largă. E vorba despre o asociație care e menită să vină către o nevoie tot mai mare pe care o avem: escapismul urban, evadarea din cotidianul blocurilor și al asfaltului către natură. E o necesitate ce poate fi observată de ceva timp, cum o dovedește migrația internă inversă: nu dinspre sat către oraș, ci metropolizarea, adică dezvoltarea zonelor limitrofe generată de faptul că din ce în ce mai mulți dintre noi caută spațiul, caută o respirație nouă, astfel încât se mută în satele din preajmă. Miroslava, Valea Lupului, a Ursului, Adâncă și alte văi, ba chiar, pentru unii mai deosebiți, și Breazu. Și tendința nu este de azi, de ieri.
Dar pentru cei care nu au această posibilitate a evadării? Iată că aici intervine asociația de care povesteam, Piciorul Muntelui. Bineînțeles, numele are o poveste, cum altfel? Dar la ea revenim.
Mai întâi, ce scop are? Tocmai evadarea de care am tot vorbit. Pentru că suntem mulți, prea mulți cei ce arareori ne găsim răgaz să fugim la munte vreme de câteva zile, chiar dacă avem în preajmă câteva posibilități. Timpul, cum spunea și Iulia Kacsó, devine un bun de lux. Așa că Piciorul Muntelui (căutați pagina pe un site de socializare al unui Marcu) grupează oameni și îi duce la plimbare în fiecare sâmbătă. Sâmbăta la pădure se numește plimbarea – și nu, nu e vorba despre grătare, ba chiar dimpotrivă aș îndrăzni să zic. Din păcate, din ce mi-a spus Fabi Mihu, omul din spatele proiectului, doar până în toamnă.
Spre exemplu, sâmbăta asta ce a trecut traseul pe care l-au parcurs cei cu nevoie de mișcare a fost cu plecare din Iași spre Bârnova, cu trenul, apoi povestit despre sanatoriul TBC din Bârnova, trecere pe la fosta cabană, vorbit despre cele două „ochiuri“ radar din Bârnova, trecut prin satul Slobozia (să-l întrebați direct pe Fabi despre trecutul satului și despre numele pe care-l poartă), mers la observatoarele silvice, apoi pe vechiul drum al Dobrovățului, ca să se ajungă apoi la mănăstire – de altfel, ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare.
Și omul ăsta are plăcerea de a vorbi, cu povești pe care puțini dintre noi le cunoaștem.
Crescut la picior de munte, cum îi spunea mama lui, Fabi Mihu este geograf și ghid – cu experiență de ani buni prin munții Elveției, ca fapt divers. Iar apropierea asta de natură e cea care l-a îmboldit să pornească asociația, să împărtășească o bucurie cu ceilalți. Și multe povești. Îmi spunea că cei care participă sunt foarte diferiți între ei, dar se unesc fain sub flamura comună a plimbării pe trasee adese nemarcate – deocamdată are vreo șapte trasee pe care le-a configurat, dar nu vrea să rămână cantonat în atâtea. Și i-am dat dreptate, doară Elveția are 26 de cantoane și semicantoane, deci are de lucru tot înainte. Ceea ce a confirmat, mai ales că deja gândurile i se duc mai departe, explorările să depășească perimetrul, ba chiar să se întindă și pe câte două zile, tot cu pofta aventurii și a cunoașterii.
Mai mult chiar, unii dintre cei care au participat la Sâmbăta la pădure au revenit – iar publicul cuprinde persoane de la 20 de ani până la spre 70 de ani. Că e de mers pe jos, e clar. Că e bucurie, asta mi se pare și mai clar. Mai mult de atât, este vorba despre ocazia de a ști mai multe despre ce avem în jur. Mulți dintre cei care întreprind pe cont propriu astfel de ieșiri în natură – și nu, nu mă refer la grataragii, ci la cei care caută natura – se opresc în câteva locuri, pentru care sunt prea multe degetele de la o mână. Poiana cu Schit, cea cu Cetate, releu – astea sunt în mare măsură destinațiile. De asta m-am bucurat foarte mult când a început Fabi să-mi istorisească despre proiect și ce face. Culmea e, la cum îl știu, nu doar face, ci o face și bine.
Credeți-mă, nu e doar frumos, ci e și de cunoscut ce avem în preajmă. E o hartă a noastră pe care putem să nu scriem hic sunt dracones.