Am mai spus care cred ca e cauza majora a acestei epidemii de virgule: exact reformele si modificarile ortografice facute fara cap, de niste nechemati deveniti specialisti sau de niste carieristi deveniti presedinti de comitete, comitii si institutii. La haosul creat a contribuit ulterior si pasivitatea functionareasca a cadrelor universitare de specialitate si a membrilor institutelor de lingvistica, iar azi s-a ajuns sa nu mai stie nimeni exact cum se scrie corect, ba chiar s-a incetatenit ideea ca oricum nu mai conteaza. Dar daca intr-adevar nu mai conteaza, atunci e limpede care e importanta culturii scrise intr-o limba care nu are nici macar niste reguli stabile de scriere.
Nu vad cum as putea dovedi mai clar ce vreau sa spun decit luind ca exemplu un caz extrem – si anume de la extrema buna, adica o carte foarte bine ingrijita, aparuta intr-o editie de lux, cu o prezentare grafica superba, o redactare foarte buna si o traducere excelenta. N-o sa-i dau numele, ci o sa folosesc doar citeva exemple din text, ca simplu material didactic, tocmai fiindca volumul e mult mai bine redactat decit 99% din tot ce apare la ora actuala in Romania. Dar si fiindca pina si aici am regasit greselile sau excesele tipice in utilizarea virgulei, care se incetatenesc incet-incet in scrierea limbii romane.
O sa incerc sa arat, folosindu-ma de citeva exemple, cum se poate aluneca, pas cu pas, din exces in greseala flagranta. In volumul amintit apare scris „Ghicesti, oare, de ce?”. Aici nu-i nimic gresit. E doar excesiv. Ar fi fost mai bine ca virgulele respective sa lipseasca. Fiindca, urmind consecvent modelul, se ajunge la situatia urmatoare, unde textul e deja usor confuz: „In primul rind, nu se cunoaste deloc un asemenea episod, si apoi…”.
Iar apoi vine pasul al treilea, cel al greselii clare: „…dispozitivul pe care il cautam, daca exista, era unul simplu, si apoi, din moment ce corespundea cu spiritul general al tabloului, nu aveam nimic de pierdut daca incercam”. Virgula dintre si si apoi este o virgula intre doua propozitii coordonate prin conjunctia si, care interzice uzul virgulei. Doar ca, odata modelul folosit, greseala se repeta in scurt timp: „In definitiv, Vulcan si Venus sint casatoriti, si cea infidela este Venus”. Iata din nou aceeasi virgula in plus – si interzisa de coordonarea copulativa prin conjunctia si.
Virgula mai apare uneori si ca sa separe substantivul de adjectivele sale: „…prezenta, maiestuoasa si misterioasa, a divinului”. E ca si cum am spune „ochii, albastri, ai fetei” – doar ca avem doua adjective.
Alteori aceeasi pacatoasa de virgula, folosita excesiv, ambiguizeaza si gramatical, si semantic fraza: „Cind a vazut Adoratia Magilor de Bruegel, la National Gallery din Londra, a recunoscut din prima ce stia deja”. Asadar, omul a vazut Adoratia Magilor la Londra (despre obsesia majusculelor vorbim altadata) sau a recunoscut din prima ceea ce stia la Londra? Corect, fraza ar fi trebuit scrisa fara prima virgula, „la National Gallery” fiind un complement circumstantial de timp subordonat logic predicatului „a vazut”, de care nu trebuia separat astfel, prin virgula.
Mai mult, cind regulile nu mai sint chiar atit de reguli, jocul acesta de-a uite virgula, nu e virgula face uneori ca tocmai cind e necesara, codita aceea minuscula sa lipseasca: „Maiestria sofisticata… a acestei constructii este dublata de modul de dispunere a personajelor care confirma ipoteza ca…” Iata, aici dupa „personajelor” era necesara o virgula, pentru a nu induce ideea gresita ca personajele confirma ipoteza. Caci, dupa cum se deduce (si s-ar fi dedus si mai bine daca virgula era pusa), modul de dispunere confirma ipoteza.
Exemplele pot continua pina la sfirsitul cartii. Iar apoi cu alta carte – oricare carte. Caci asa stau lucrurile cu plasarea virgulelor in cultura romana. Pe linga nenumarate alte hibe. Si, repet, cazul de mai sus e unul de la extrema buna. In spatiul editorial autohton lucrurile stau mai rau. Mult, mult mai rau.