Aparatul sau era defect. (Nu l-a mai reparat vreodata, de altfel.) A venit la mine si-am intins un cablu de la priza tocmai in livada cu pruni infloriti ce miroseau imbatator. Alcool din productie proprie nu mai era, tata lichidase „dusmanul“ inca din toamna precedenta. Nu mai stiu ce-am baut, cred ca niste vodca. Pe-atunci nu ma predasem vinului, whisky vedeam la shop, insa n-aveam pile sa-mi procur. A fost o dupa-amiaza lunga si senina, iar seara deosebita, odata cu aparitia unor fete, vecine. Amicul s-a facut pulbere, fiindca la un moment dat, cind a inceput sa ruleze banda cu primul album Cactus, muzica i-a amintit ispravi din statiunea montana unde isi exercitase talentul de barman si daduse gres. In fapt, fusese obligat sa plateasca daunele produse in camera de hotel de deasupra restaurantului unde lucra, si pe care o distrusese intr-o noapte de pomina, aproape exact ca personajul Pinky din The Wall. Eu nu auzisem pina atunci Cactus, sau daca auzisem, trecuse alaturi de urechea mea astupata cu prostii la zi, ori curatita cu lucrari pretentioase, pe care o sa le evoc altadata. Mi-a patruns direct la inima si-a ramas acolo datorita starii de convulsie generate in sufletul prietenului. Meritele celor patru cactusi sint dincolo de orice context sentimental, dar latura… Cum sa-i spun? Umana?
In Dr. Faustus, Th. Mann pune in gura personajului principal, Adrian Leverkuhn, compozitor, o disertatie suparata la adresa vocii umane, care, zice el, e prevazuta de Creator cu o „caldura de grajd“. Mi-am adus aminte formula asta recent, cind am gasit dublul CD – Fully Unleashed (Rhino, 2007). Este un concert din Buffalo, New York, inregistrat de legendarul inginer de sunet Eddie Kramer, la 26 iunie 1971, remasterizat ireprosabil sub auspiciile lui Carmine Appice, bateristul care alcatuia, cu Tim Bogert, bass, cea mai buna sectie ritmica a vremii. Jim McCarty, chitaristul, e mai mult decit onorabil, solourile sale au feeling-ul acela inconfundabil care, desi apartine unei epoci bine delimitate in timp, nu-i deloc datat. Oricind aud Cactus, am sentimentul straniu ca tocmai implinesc 20 de ani si particip la o petrecere nesfirsita. Senzatiile mele trec dincolo de limita intelegerii rationale cind vocea lui Rusty Day, impletita cu pasaje de harmonica, ma face sa simt efectul unui joint pe care nu l-am „tras“ vreodata… Pentru ca Rusty Day a avut acest talent unic: timbrul beregatii sale transmite toata opulenta & decadenta epocii drugs & sex & rock’n’ roll, fiind unul dintre cele mai dotate cu „caldura de grajd“ din cite au traversat rockul. Versurile si scream-urile tipice stilului anilor ’70 (remember Robert Plant) nu adauga nimic acestei caracteristice pe care romancierul german a definit-o perfect.
Nu va mai plictisesc feliind Cactus-ul. Voi incheia pomenindu-i, la un pahar de tescovina olteneasca, pe Rusty Day si pe amicul meu, amindoi trecuti la cele vesnice. Asemanarea fizica dintre ei ma sperie, dar tin asta doar pentru mine…