Pentru ca Frumoasa din Padurea Adormita nu e, in mod esential, o poveste de dragoste, nici cea a unei maturizari sexuale (cu toate conotatiile fusului, somnului, intepatului, scarii circulare, cheii din broasca samd) despre care s-au emis deja teoriile (justificate) de rigoare. E o metafora a cresterii care se produce la modul taoist, adica stind. (Nu o realizezi si nu poti vorbi despre ea decit dupa ce ai inchis ultimul capitol.) N-am incercat (cel putin deocamdata) sa scriu vreun scenariu (nici ca m-as pricepe), dar mi-au placut jocul imaginatiei si ideea ca filmul ia nastere in timp ce te gindesti la el. Mi-l inchipuiam ca pe un film fals minimalist (plus un fals basm, in ciuda muzicii romantice a lui Ceaikovski), cu o structura precisa, dar suficient de transparenta cit sa reiasa ca nu e o poveste din zilele noastre, ci una fundamentala naturii vii. Care sa vorbeasca despre ecloziune cu tot ce incumba (imi place cuvintul!): paralizie a reactiilor, evitarea schimbarii, asteptarea neconstientizata ca norocul sa vina de la sine, blocarea in situatii care n-au fost intelese la vreme, spaima ca nu intelegi ce se intimpla si ca blocajul trebuie spart pe undeva, dar pe unde?, melancolia difuza care insoteste depasirea unui mic prag.
Pentru ca s-a facut primavara si aici sus, la zece, cinta gugustiucii (ieri au venit patru mierle pe cablurile dintre blocuri), pentru ca vad pe geamul patrat de la bucatarie avioanele cu reactie, pentru ca am redescoperit poze, scrisori si toate flecustetele care pastreaza amintirea in bolduri si la care nu poti renunta, pentru ca am fost in sfirsit binecuvintata cu masina de spalat si pentru multe alte lucruri – de la ploaia care bate pe pervazul de tabla pina la ciocolata M-Joy cu migdale pisate, mi-a venit sa scriu azi despre basmul lui Perrault care + muzica lui Ceaikovski = Joy.
Despre Frumoasa din Padurea Adormita
Desi vechi de cinci secole (basmul lui Perrault e inspirat dintr-un basm al italianului Giambattista Basile, la rindul lui inspirat dintr-o poveste aparuta pe la 1528), Frumoasa din Padurea Adormita ofera suficient material flou cit sa fie interpretat in chei cit mai diverse – religioasa, psihanalitica etc. Dupa nivelul meu de cunostinte in materie de psihologie, cred ca cea mai potrivita ar fi – dincolo de nivelul exterior, de basm pentru cei mici – interpretarea jungiana. Adica sa fie vazut ca punere in act a dezvoltarii sinelui, lucru care nu se realizeaza decit atunci cind principiul feminin se reuneste cu cel masculin si cad la pace. Fata de imparat doarme 100 de ani pentru ca nimic altceva decit timpul nu-i ajuta coacerii. Parintii n-o pot ajuta pentru ca nu mai e treaba lor sa rezolve dramele cauzate tot de ei (au uitat sa o cheme la botez pe ursitoarea care pe urma s-a ofticat). Ca sa iasa la lumina, fata nu trebuie decit sa stea cuminte intr-un soi de hibernare sub plapuma de nea. Psihologia stie ca multe conflicte, aparent de nerezolvat, se pot rezolva ca prin minune, de la sine.
Englezii au o expresie, “to sleep on it”, pentru cazurile cind trebuie sa cugeti la o problema anume. Si nu neaparat pentru ca “noaptea e un sfetnic bun”, ci pentru ca dai drumul la motoras, te decuplezi si-ti vezi de ale tale. Imi place mai mult sa vad fusul de tors ca pe un simbol al timpului care trece decit ca pe un simbol sexual. Blestemul fetei e sa ramina blocata si sa nu mai poata evolua, dar acesta e singurul mijloc care o salveaza de la moarte (prin interventia unei ursitoare bune care a facut si ea ce-a putut ca sa neutralizeze blestemul). Blocajele de multe ori ni le impunem singuri, din teama de a pierde o stare de lucruri care ni se pare optima (fara sa fie neaparat) sau pentru ca asteptam sa revina un lucru pierdut. E nevoie de timp in pozitie inerta pentru ca inertia sa dispara. Si fata de imparat, Aurora, nu are nici un fel de initiativa. Pasivitatea ei merge pina la a lasa totul in seama sortii, adica a printului care, pentru a o salva, trebuie sa se indragosteasca primul. Unele variante ale basmului sint cu sarut incorporat, altele nu. Finalul insa, tipic basmului (“si au trait fericiti pina la adinci batrineti”), n-ar trebui sa ne induca in eroare. Pentru ca printul, ca simbol al schimbarii (nu va ginditi neaparat la un barbat), poate sta doar atita timp cit sa dea sarutul necesar ecloziunii. Asta nu-l face mai putin important.
“Apoi imensa ecloziune/si printre atitea lucruri deosebit de grave/pe urechile mele de piatra se asezau fluturi” (Gellu Naum, Heraclit)