Constantin Acosmei si Marin Malaicu-Hondrari, Dan Coman ori Stefan Manasia fac parte din acest lot risipit pe intinderea provinciilor romanesti si inchegat cu dificultate intr-o imagine critica unitara. De fapt, ei nici n-ar trebui viriti cu tot dinadinsul intr-un format convenabil care sa-i institutionalizeze si sa-i faca buni la export. Cel care e “doar” poet se simte bine in hainele lui de zi si de noapte. Nu vrea sa fie nici importat, nici exportat, nici copiat, dar nici copiator al esteticilor la moda. Obsesia lui e sa fie, pur si simplu, nu sa figureze.
Din Cartea micilor invazii, al doilea volum al lui Stefan Manasia, se poate vedea cum amplasamentul e transformat intr-un crez literar si un program cu adresa polemica. “Scrie despre margin(al)i, dinspre margine”, noteaza poetul despre el insusi. Manasia incearca acum o desprindere de Amazon-ul debutului sau, un volum dens si elaborat, vizionar si ceremonial in egala masura. Amazon parea chiar, la scara, un fluviu colectind intr-un acelasi debit aspectele realitatii inconjuratoare si fantasmele personale, sordidul postrevolutionar si metaforele dintotdeauna. Ceea ce acolo era captat si adaugat, integrat si topit intr-un discurs fluvial, dar extrem de bine controlat, e aici dispersat si ilustrat in mai multe registre lirice. Daca termenul n-ar fi capatat prin uzaj o semnificatie care nu mai semnifica aproape nimic, as spune ca tinarul autor isi deconstruieste lumea, evitind astfel alunecarea in autopastisa si experimentind in citeva directii.
Expresionismul ramine paradigma dominanta, dar, in interiorul sau, Stefan Manasia distribuie si redistribuie accentele, cautind varietatea acolo unde altadata urmarea unitatea. Cind tu vii, cu a ei “apa aurie, acida si moale”, deschide o fereastra spre intimitatea poetului care, cind nu-si doreste regresia in copilarie, scrie versuri de dragoste pe servetele. Unul dintre cele mai bune texte ale volumului este un astfel de poem intens, scris dupa ce resursele adevaratei iubiri s-au consumat: “azi m-am simtit prima oara batrin/ dupa ce am vazut filmul bobby deerfield al lui pollack/ dindu-mi seama ca nu am mai cunoscut de mult/ dragostea adevarata/ dragostea care face frescele vechilor biserici/ sa transpire mirt/ (…) azi m-am simtit prima oara batrin/ cu creierul vlaguit si uscat/ cochilie albicioasa de melc/ tocurile ascutite pe care se leagana trecatoarele/ mi-au innegrit pielea ca socurile electrice// am iesit apoi pe balcon am fumat mult sub prelata inserarii/ as fi vrut sa pling ori sa sar in gol ca/ un personaj din hamsun/ care nu mai reusea dracului sa se inece/ in saculetul inimii scorojit am ascuns apoi totul/ totul”.
Nimic de adaugat.