Andrei Serban vrea cu tot dinadinsul sa-si surprinda publicul, asa cum o explica la o intilnire la Institutul Cultural Roman de la Praga. Iar modalitatea de a o face in montarea operei Evgheni Oneghin a fost mutarea actiunii intr-o Rusie contemporana, cea a neocapitalismului putinian. Dupa cum imi explica intr-un interviu, motivul este ca “nu mai traim intr-o epoca romantica. Romantismul in Rusia lui Putin este calcat in picioare ori de saracia imensa, ori de criza economica, ori de baronii care conduc lumea financiara sau de teroristii care impusca pe strada, in plina zi. Deci nu ne mai putem inchipui costumele acelea clasice, rochiile acelea lungi, manierele elegante si frumoase, idealurile naive si exaltate ale unei tinere fete de la tara care se indragosteste in mod abrupt. Dragostea, da, exista si in lumea lui Putin si in orice societate, dar in acelasi timp trebuie sa intelegem ca putem vedea muzica aceasta intr-un mod mult mai direct, mult mai actual si ca povestea aceasta, aparent romantica, ne va atinge poate mai in adincul nostru, in legatura cu realitatea pe care o traim si vom vedea astfel un Oneghin – asta este speranta mea cel putin – care va face legatura cu muzica clasica a lui Ceaikovski, in acelasi timp facind parte din patrimoniul experientei noastre de azi”.
Problema fundamentala pe care o intimpina insa tentativa de translare a subiectului operei in perioada contemporana a Rusiei o constituie limitele pe care libretul de obirsie puskiniana si muzica lui Ceaikovski le lasa regizorului. Spre deosebire de atemporalitatea unui Wagner, Ceaikovski, asemenea lui Cehov in teatru, are calitatea si forta de a ilustra un moment precis din istoria Rusiei, de a face un tablou realist al vietii micii nobilimi de provincie in secolul al XIX-lea. Intr-o asemenea lume, relativ anosta, aparitia unui factor extern tulburator tinde sa involbureze apele pina la drama. Or, a scoate din acest cadru subiectul operei, pentru a-l muta in era lui Putin, are darul mai curind sa vulgarizeze si intr-un sens sa destructureze poezia si lirismul aflate pe fundalul istoriei tinerei Tatiana indragostita de Oneghin si a poetului Lensky indragostit de Olga, sora eroinei.
Cred ca regizorul se insala atunci cind isi pune intrebarea daca Oneghin nu este cumva un Don Juan. In nici un moment al actiunii Oneghinul lui Ceaikovski nu se comporta ca un Don Juan si a-l pune sa se arunce vulgar peste Tatiana, intinsa pe scena, nu apare decit ca un gest impulsiv gratuit.
Impresia pe care o lasa regia este una a neimplinirii, a neducerii pina la capat a intentiilor. Doar Oneghin apare cumva portretizat cum isi propune regizorul, in exces de zel fiind pus sa se sinucida, cu pistolul, in finalul operei. Excelenta ideea de a aduce spectrul lui Lensky in acelasi final. Dar taranii care, serbind incheierea culesului, danseaza twist, ca si corpul de balet transformat la balul din ultimul act intr-un grup punk, arata dizgratios si neconvingator pe fundalul muzicii lui Ceaikovski. Altfel, exceptind balul la familia Larin, intr-un… bar modern, toata lumea se comporta ca intr-o inscenare clasica.
Opera este pusa in scena in doua distributii, cea dintii beneficiind de aportul unor solisti straini in rolurile Tatianei si Olgai. Desi in mod evident cu un registru vocal mai amplu, soprana poloneza Wioleta Chodowicz impresioneaza mai putin decit Dana Buresova, cu o voce cristalina mai aproape de imaginea personajului tinerei Tatiana. Roman Janal, mai convingator si placut ca voce baritonala, si Vladimir Chmelo in rolul lui Oneghin si Ales Briscein si Valentin Prolat in rolul lui Lensky nu sint altceva, in cazul de fata, decit voci fara vreo distinctie particulara si fara expresivitate deosebita in expresia scenica.
Ce ramine la un bilant sumar? As spune ca interpreta rolului secundar, a doicai Tatianei, Filipievna, excelentul cor al Operei cehe si, nu pe ultimul loc, scenografia si luminile de efect ale Adrianei Grand, partenera romana a lui Andrei Serban in montarea pragheza. Dirijorul american John Fiore conduce fara mare efect orchestra operei cehe, acoperind uneori vocile, la mare distanta de ceea ce facea Valeri Gerghiev, in 2007, cu Orchestra de la Metropolitan, sau de ceea ce face, in prezent, Seiji Ozawa, la Opera din Viena, unde premiera lui Oneghin a avut loc tot luna aceasta.