Desi, inconjurat de admiratoare senzuale si bovarice, conducea batalii imaginare din care iesea invingator, omuletul parea covirsit de mostenirea tatalui. Poate ma insel, cine stie…
Ca sa revin la domeniul rock, as face o trimitere la fiii lui John Lennon si Bob Dylan. Ambii au incercat sa calce pe urmele celebrissimilor parinti. In pofida unui marketing agresiv, a iesit un mare fis. Si-n blues exista citeva cazuri relevante. Bernard Allison e primul ce-mi vine in minte. Nu e un chitarist slab. Dar fata de tata-sau, Luther, e mult prea jos. In general, bluesmenii au pastrat decenta, tinindu-si odraslele doar la acompaniament, nu le-au impins in fata. Experimente de factura Sons of the Blues coloreaza un domeniu… colorat natural! Ca si-n grafica sau fotografie, excesul, saturatia maxima e rejectata instinctiv. Tot alb-negrul traditional da valoare compozitiei, daca este echilibrata…
O combinatie alb-negru functioneaza minunat in cazul discurilor editate sub numele de Shemekia Copeland. Vorbesc de instrumentisti si de managementul casei Alligator, unde se stie cine gestioneaza si cum. Mixul dinamic aduna energia alba de pe clape si butoane cu sensibilitatea neagra revarsata din sufletul unei femei care implineste 30 de ani pe 10 aprilie. Am ascultat de nenumarate ori CD-urile din 1998 – Turn the Heat Up; 2000 – Wicked si 2002 – Talking to Strangers. (Cel din 2005, The Soul Truth doar mi-a trecut pe la urechi!) Niciodata n-am simtit plictiseala instalindu-se dupa citeva piese, cum se intimpla si-n cazuri cunoscute. Asta se datoreaza, cred, vibratiei deosebite, volumului vocii si bogatiei timbrale ce iese din pieptul generos al Shemekiei (noi, iubitorii ei romani, o alintam Shmekeria!). De fiecare data mi-au fluturat sub pleoapele inchise adevarate orgii de culori, purtindu-ma, paradoxal, prin tinuturile lacustre din Louisiana, prin mlastinile deltei fluviului Mississippi, nu portiunea din statul cu acest nume cunoscuta ca patria bluesului, ci zona de la varsarea in Golful Mexic. (Recent am vazut filmul Hurricane on the Bayou, realizat inainte si dupa Katrina. Recomand cui vrea sa ia o lectie –
nu mai precizez despre ce anume…)
Shemekia Copeland e (scriu pentru cine nu stie) fiica, nascuta in Harlem, a chitaristului Johnny Copeland. Unul dintre instrumentistii care au conturat ceea ce se cheama “Texas Style Slide Guitar”, Johnny n-a lasat prea multe inregistrari remarcabile. Fara sa jignesc pe cineva, as inclina sa cred ca “opera” sa de referinta este fiica-sa! Incurajata si ajutata de tatal ei, Shemekia cinta pe scena la 8 ani, si nu oriunde, ci la Cotton Club. La 15 ani a inceput cariera profesionala. Showbiz? Da, dar cu talent cit cuprinde! Vazuta deja ca urmasa unor Etta James si Koko Taylor (eu o situez firesc in seria ce incepe cu Ida Cox si Bessie Smith), Shemekia nu se prabuseste sub asemenea responsabilitate. Priviti-o in concert! Auditoriul si trupa botezata cu numele vocalistei sint jucarii in degetele ei dolofane, impodobite cu inele…
Albumul recent – Never Going Back (TelArc, 2009) – rafineaza calitati native si mostenirea unei culturi in permanenta regenerare. Hat off!