Iar lumea, privind cu sprincene ridicate si cu chicote infundate pe acea femeie ridicola care gresise in mod evident decorul, s-a impartit subit in doua: cei care au plins si cei care doar si-au muscat buzele.
Susan Boyle, cu voce de diva si sprincene pieptanate, a devenit vedeta tuturor copertilor pe care nu aparuse pina atunci nici o femeie de peste 50 de kilograme, subiectul numarul 1 de discutie (depasit cu greu, de-abia saptamina aceasta, de gripa porcina) si purtatoarea neoficiala a tuturor viselor neimplinite ale tuturor femeilor care si-ar dori sa fie mai mult decit ceea ce sint.
Mai mult, ceea ce s-a intimplat si mai departe a fost transformarea succesului sau intr-un subiect de analiza sociologica, pretext de sapunire morala a societatii si redefinire a standardelor frumusetii.
Mai credem in povesti
Prima concluzie este o veste tare proasta pentru realizatorii stirilor de la ora cinci: pina la urma, stirile cele mai bine vindute ar fi de fapt variante moderne ale basmelor. O femeie modesta si somera devenita, prin darul ei interior, o senzatie mondiala: cenusareasa, ratusca urita, fata mosului, frumusetea care asteapta sa fie descoperita, inima care cucereste prin bunatatea ei pina si pe cei mai cinici. Publicul, ca in Frumoasa si Bestia, preia temporar rolul „bestiei“, pedepsit pentru felul in care a tratat o zina deghizata.
Cultura aparentelor
In aceasta poveste, „nu Susan Boyle este cea urita, ci noi“, scria „The Guardian“, intr-un articol de opinie publicat pe 16 aprilie. Pina la urma, succesul ei s-a bazat pe faptul ca nimeni nu se astepta sa cinte bine, doar pentru ca era scunda si plinuta, cu barbie dubla, par ravasit si scandalos de nevopsit si, in plus, avea o virsta la care nu mai incepe nici un succes.
Dupa incheierea spectacolului, un cor de voci jurnalistice s-a transformat intr-o tribuna de procurori acuzind societatea si indivizii de cea mai de neimaginat crima: superioritatea. Comentariul din „The Guardian“ se incheia cu pateticul „Cinta, Susan, cinta – unei multimi urite care nu te merita“. „The Herald“ scria ca „oameni ca acestia reprezinta adezivul invizibil al societatii“. „Huffington Post“ a demarat o adevarata investigatie psihologica: „Ridem pentru ca vrem sa dovedim ca noi nu sintem la fel ca ratatul acela. Daca putem arunca rusinea asupra celor care nu se integreaza, atunci putem dovedi ca noi ne integram“.
Totusi, in aceasta lume cruda, in care studiile arata ca oamenii frumosi au salarii cu 12% mai mari, trec mai usor de interviurile pentru angajare si sint achitati cu mai multa usurinta decit cei uriti, povestea lui Susan Boyle este una de succes tocmai datorita prejudecatilor societatii. „In corul oricarei opere exista cel putin jumatate de duzina de cintarete cu o voce la fel de buna ca a lui Susan, iar majoritatea dintre ele nu vor deveni niciodata vedete“, scria „BBC Magazine“, atragind atentia ca tocmai asteptarile scazute ale publicului au transformat o interpretare foarte reusita intr-una de exceptie.
Pina la urma, publicul a devenit hotarit sa o transforme pe britanica de 47 de ani in printesa inimii lor cu o singura conditie: sa ramina urita. Pentru ca cea mai proaspata stire despre Susan Boyle a indignat o lume intreaga – se pare ca si-ar fi vopsit parul roscat, s-ar fi pensat si ar purta, mai nou, machiaj si haine de firma. Arata gata de succes. Prin urmare, fanii s-au declarat dezamagiti.