„Tahra“ a reeditat pina acum sase seturi de discuri, intitulate Arhivele Westminster, o selectie din numeroasele inregistrari facute de Scherchen in perioada 1950-1964, pentru casa omonima americana. In totalitatea lor, inregistrarile Westminster au aparut, pentru scurta vreme, doar in Japonia, publicate intr-o serie de 50 de discuri de Universal Victor. Astazi, discurile scoase in urma cu zece ani sint epuizate, practic imposibil de gasit.
Ultimul volum de la „Tahra“, care incheie selectia casei franceze, are un program eclectic, cu cele doua cicluri de cintece de Mahler, Kindertotenlieder si Lieder eines fahrenden Gesellen si cele sase rapsodii de Liszt, plus Carnavalul lui Saint-Saens. Orchestra este cea a Operei din Viena, iar in cazul lui Liszt – Royal Philharmonic Orchestra. Solista ciclurilor lui Mahler este contralto Lucretia West, o voce splendida, iar pentru Saint-Saens, cuplul de pianisti Josef si Grete Dichler, recitatorul fiind celebrul actor Gary Moore.
Evident, piesele de rezistenta sint cele de pe primul disc, liedurile lui Mahler. Hermann Scherchen a fost unul din promotorii compozitorului a carui arta o stima cu o doza de entuziasm, cum o arata corespondenta si scrierile sale. Mahler a ocupat un rol predominant in concertele lui Scherchen inca din epoca interbelica, in 1937 el creind, cu muzicieni evrei dati afara din marile formatiuni europene, odata cu primele persecutii rasiale, o orchestra aparte Musica Viva. Orchestra avea intre obiective sa prezinte o integrala a simfoniilor mahleriene, dar pina la Anschluss, Scherchen nu a reusit sa dea in concert decit o mica parte dintre ele (a noua, a treia, prima si adagioul celei de-a zecea).
Altfel, cum o semnaleaza editorul discurilor, Rene Tremine, Scherchen a dirijat de 83 de ori o simfonie de Mahler, incepind cu primul sau concert oficial, de la 4 februarie 1914, cele mai interpretate simfonii fiind cea de-a 5-a, de 19 ori, si cea de-a 9-a, de 17 ori. In repertoriul lui de concert, Lieder eines fahrenden Gesellen figureaza de cinci ori, iar Kindertotenlieder de 7 ori!
Tremine trece in revista, in livretul discului, si optiunile altor mari dirijori. Willem Mengelberg se detaseaza de departe printre marii promotori ai lui Mahler, cu circa 200 de concerte incluzind o simfonie. La polul opus se situeaza Toscanini si Celibidache, care l-au considerat pe Mahler un compozitor imperfect si l-au evitat aproape complet. Mahler nu a fost iubit nici de alti mari dirijori, ale caror interpretari, axate altfel pe repertoriul german si Bruckner, se pot numara pe degetele unei miini in privinta compozitiilor mahleriene, cum e cazul cu Knappertsbusch sau Eugen Jochum.
Nici Furtwaengler nu a fost un real admirator al compozitorului, dirijindu-i numai primele patru simfonii si exclusiv in anii 1919-1932. O figura aparte a fost Karajan pentru care Mahler incepea sa existe, aparent, doar cind compozitorul devenea la moda, in anii ‘70. Karajan avea pe atunci 65 de ani, iar in decurs de 9 ani avea sa programeze simfoniile de 40 de ori.
Lasati de o parte in aceasta comparatie sumara sint, desigur, marii admiratori ai lui Mahler, care au fost Bruno Walter, Klemperer si, mai tirziu, Leonard Bernstein. Dar, poate, nici unul dintre ei nu a pus in evidenta atit de bine originalitatea compozitorului cum a facut-o Hermann Scherchen, a carui versiune cu a 7-a simfonie, in interpretarea orchestrei din Toronto, ramine un summum incomensurabil. Un motiv in plus de a asculta ultimul disc „Tahra“, splendid, pe care vi-l semnalez.