Nu e o noutate: Internetul e democratia suprema. Faptul ca eu, jurnalist si, eventual, critic de film, scriu pentru un site ma pune pe acelasi nivel cu toti cei care posteaza comentarii. (Acum imi dau seama ca raspunsul meu la intrebarea cuiva pe ce mai scriu – „pe hotmail si pe yahoo“ – e in esenta adevarat.) Pe Internet sintem toti o apa si-un pamint. Dar balanta e dezechilibrata. Criticile, ca si laudele si injuraturile, vin de la oameni care semneaza cu pseudonim. Netul blogosferic e plin de „scriitori“ si majoritatea au opinii pentru care sint in stare sa se bata pina la ultima suflare. Cum n-am avut niciodata pretentia ca as fi un fel de oracol din Delfi al criticii de film sau ca ar exista pareri definitive in legatura cu ceva atit de subiectiv cum e arta (dar ar merita o discutie despre cum deosebim un lucru de valoare de unul lipsit de valoare), m-a surprins nivelul de agresivitate al unor reactii.
Meseria asta e pe cale de disparitie peste tot in lume. Anul trecut sau acum doi ani, de 1 aprilie, „The New York Times“ a publicat un articol despre disparitia meseriei de critic de film, dind exemple de posturi de cronicar de cinema restructurate la diverse publicatii americane. Alex. Leo Serban mi-a spus ca nu-i adevarat, ca-i pacaleala. N-a fost. Saptamina trecuta am auzit ca distribuitorii de film din Romania nu mai vor sa organizeze vizionari pentru presa deoarece vine prea putina lume. Deci nu mai e nevoie de cronici. Exista site-uri de film si bloguri tinute de nespecialisti, care dau verdicte. Toata lumea se pricepe. Daca un film are milioane de fani si, mai ales, daca fanii lui decid ca e bun pentru ca le-a placut lor, pot sa ma spal pe cap cu cronica mea. Sint luata la pertu, mi se vorbeste de sus si devin un receptacul al furiei – informe de fapt pentru ca, venind de la un necunoscut, aduce cu sine tot soiul de aluviuni care n-au legatura cu subiectul, dar care cumva trebuie exteriorizate. Daca sub Ceausescu romanii isi exteriorizau frustrarile certindu-se la cozi, cei de azi isi scuipa fierea pe site-urile ziarelor, unde isi permit ceea ce nu si-ar permite daca s-ar intilni fata in fata cu CTP-ul, cu Traian Ungureanu sau cu Raduleasca. Trebuie sa recunosc ca pentru ei Internetul are o componenta sanogena.
In 20 de ani n-or sa mai existe critici de film in Romania
Cel mai injurata am fost la cronica lui Twilight. Cred ca doua licee m-au spurcat pentru ca am indraznit sa scriu impotriva filmului fara sa fi citit inainte caramida pe baza caruia s-a facut. Fraza care ma incrimina era una singura: „filmul este un kitsch atit de perfect – cum banuiesc ca e si cartea“. Pentru ea, ar trebui sa ard in focurile Gheenei. Capul de acuzare era insa faptul ca am considerat rizibil un film care lor li s-a parut o capodopera. Cu aceasta ocazie mi s-au scuturat prin fata ochilor cele trei surse pe care se sprijina un ziarist (studenta de la Jurnalistica a spus ca sigur nu sint jurnalist), am fost trasa de urechi pentru ca am ris in timpul filmului, am fost facuta cretina, de doua ori cretina, pe urma idioata, distrusa si frustrata pentru ca nu vibrez la frumusetea din film, ca Burn After Reading era mostra de film prost – nu Twilight, ca ar trebui sa scriu despre Columbeni s.a.m.d.
In cronica la The Reader am scris ca traumele, cum e cea a Holocaustului, se pot transmite prin singe la a doua generatie. „Cum adica?“, a intrebat un cititor. Uite, asa cum s-a transmis trauma comunismului la acesti copii sau la altii mai mari ca ei. Daca parintii lor au trait sub dictatura, ei traiesc intr-un soi de libertate completa, dar care pe dinauntru e altceva, e tot un fel de dictatura. Intoleranta li s-a transmis prin gene. Ca si lipsa de recunoastere a vreunei autoritati (plus scala de valori bruiata, care are alta sursa). Acesti copii ar putea fi chiar mai tarati decit parintii lor, mai ales ca Internetul le maguleste constiinta libertatii.
Deci probabil ca in vreo 20 de ani n-or sa mai existe nici critici de film in Romania. Cu totii o sa disparem care pe unde. Numai Valerian Sava va continua sa tina sus stindardul.