Sau cind cine mai stie ce nebunie culturala le va trece prin cap diriguitorilor orasului. Sau pur si simplu fara nici un pretext special, ci doar la capatul unei vizite prin cele sase muzee, pe strazi, la biblioteca, la cafeneaua literara, ba chiar in cimitir, dupa care n-ai cum sa nu amutesti de uimire si admiratie.
Asa s-a intimplat cu intregul nostru grup de profesori, masteranzi si studenti de la Litere si de la Arte, care – diriguiti de Smaranda Vultur – si-au tinut cursul de antropologie a memoriei pe teren. Lucrurile s-au inlantuit si potrivit mai ceva ca la carte si pentru ca doi oameni s-au straduit sa ne transforme documentarea intr-o vizita de neuitat. Unul este insusi primarul Jimboliei, Gabor Kaba, pe care eu una l-as da saptaminal pe toate canalele tv si prin presa ca sa vada tara cum se poate ca un orasel cu nici 10.000 de locuitori sa devina un punct des cautat pe harta Romaniei nu doar pentru ce ofera economic, ci si pentru cultura lui. Celalalt organizator al sederii noastre, sufletul ei, de fapt, e inginerul Mihai Takacs, un rotaryan plin de initiative si entuziasm.
Odata incheiat protocolul, sa mai spun ca vizita asta n-a semanat deloc cu ce stiam cei mai batriiori dintre noi de pe vremea pionieriei sau a utecismului, cind o intrare in vreun muzeu era moartea pasiunii de plictis. La Jimbolia totul a inviat sub ochii nostri intr-un fel pe care n-as sti sa-l explic repede. Poate era felul plin de patos, dar si de umor in care gazdele ne povesteau, poate era mestesugeala de bun gust in care se perindau prin fata noastra clopote vechi de canton, legitimatii de calatorie, uniforme, grafice de plecari/sosiri si tot soiul de scule folosite acum mai bine de 150 de ani de catre cei care inaugurau aici prima cale ferata ce ne-a legat de Europa (la muzeul, se intelege, al cailor ferate). Sau (la “Florian”, muzeul pompierilor) masinile vechi si foarte vechi de stins palalaia, steagurile, uniformele, coifurile, sabiile de parada, toporistile, sirena cu semnal cifrat. Sau (la muzeul pictorului Stefan Jager) atelierul refacut al maestrului, cu sevaletele, pensulele, tablourile si, in doua camere de alaturi, amenajate nemteste – vechi interioare svabesti, in care nu stii de ce sa te miri mai intii (in topul meu personal, in afara costumelor, as pune un premergator de lemn pe roti pentru bebelusii de pe la 1900, care se pliaza rapid si se face scaun de stat la masa cu oamenii mari, dar si suportul cu sapte masuri pentru cele sapte pipe si tot atitea zile ale saptaminii). Sau muzeul medicinei “dr. Karl Diel” (fondatorul spitalului orasenesc), amenajat de stranepoata lui, prietena noastra Pia Brinzeu, unde am privit, de pilda, cu jind, la o para electrica de stimparat sinuzita acum 100 de ani si sutele de fise de sanatate ale locuitorilor tot de pe atunci. Sau unicatul in Romania – minune a minunilor! – muzeul presei “Sever Bocu”, opera marelui poet Petre Stoica, retras pina in ultima zi a vietii lui (20 martie 2009), la Jimbolia, un fel de zeu al locului, a carui casa este ea insasi un adevarat muzeu. Al saselea.
Ca sa intelegeti de ce totul era foarte viu, intremator, patruns de un duh bun si luminos, desi afara se innora si se intuneca, dar mai ales cum de s-a facut ca am vorbit si-am cintat toti pina dupa miezul noptii, cot la cot cu Dani Nicola si Sandu Ivanov, fabulosii barzi ai Jimboliei, cuprinsi de o insufletire iesita din matca, mi-ar mai trebui vreo 10.000 de semne, cu spatii cu tot.