Atunci cind posturile romanesti au ajuns sa si produca show-uri, au aparut firmele care angajau si tranzactionau public. O masa de oameni adusi de acasa, platiti pentru a sta in tribunele arenei publice, pentru a ofta, a suspina si, da, a ride.
Si-n cazul asta, orice replica, oricit de buna sau de proasta ar fi fost, era insotita de o “reactie” a spectatorilor. Care spectatori aveau rolul de a transmite celor de acasa: “Acum aveti voie sa rideti!” . Iar romanul, fericit, ridea.
Firescul a fost robotizat, iar poporul telespectator a uitat ca are voie sa si taca. Sau sa schimbe postul. Dar cel mai nociv efect al lui “rizi cind iti spun eu!” e ca, asteptind comanda Marelui Arhitect din off, omul a uitat sa rida. Cine ciuleste astazi atent urechile constata ca risul a fost inlocuit de hahait. Iar umorul, una dintre cauzele acestei reactii atit de firesti, a murit de mult.
Am vazut, in saptamina care tocmai se incheie, doua modele de fiasco al firescului. Prima, pe un post local din Iasi, Tele M: acolo, un nene ce se plimba prin oras in scopul declarat de a face vox-pop-uri, reuseste nu sa fie simpatic, nici macar antipatic, ci, pur si simplu, topirlan. Saptamina asta am asistat la o bataie de joc pe care respectivul i-a aplicat-o unui cetatean chinez, care se plimba linistit prin Copou: glume ieftine, scalimbaieli de doi bani, toate pentru a arata poporului ca ARE VOIE sa rida de ochii oblici ai respectivului. Ha, ha! A doua situatie s-a petrecut la Antena 2, intr-o emisiune in care invitat era un domn pe nume Serghei Mizil. Acesta trebuia sa comenteze, impreuna cu gazda emisiunii, “stiri” din tabloide. Poante ieftine, de vestiar, insoteau fiecare “informatie” citita de realizator. Si acum ma intreb daca cei doi s-au dus, dupa emisiune, sa-si parcheze tirurile la autobaza.
Uitind sa rida, romanii au uitat sa faca si umor. Mai lipseste sa vedem reteta asta a risului asistat in spectacolele de teatru sau in salile de cinema. Vorba regretatei Tita Chiper: catastrofic vorbind, ne simtim chiar bine!