Emil Brumaru: Cam enigmatica insemnarea asta! Poti presupune orice iti trece prin cap. Oricum, de apreciat echivocul textului, feriga gratioasa, pliata tandru, frunzos, pe arhitectura frazei, care-ti incolaceste orice posibilitate de a comenta la fix...
V.D.N.: Mica mea insemnare? Mi-am intilnit niste prietene, am avut cu cine vorbi. Pe una dintre ele n-o vazusem de mult, am descoperit placerea de-a asculta, stateam pe o banca in parc si sorbeam tot ce-mi spunea. Cind m-am intors acasa mi-a scris ca se si dezobisnuise sa vorbeasca. “De fapt, nu sa vorbesc, ci sa spun”, mi-a scris. Sintem prea singuri, asta e tot. Pe cealalta prietena am vazut-o acum prima oara. Asa am simtit-o, ca pe-o prietena.
E.B.: Apropo de prietena aceea, uneori uiti sa si vorbesti daca stai prea mult timp singur… Aici e chichirezul celor ce nu mai pot articula cuvintele de la o vreme, le mimeaza numai cu buzele, prin vid, ca intr-un clopot de sticla. In afara se vede doar efortul cumplit de a exprima cumva chiar singuratatea asta coplesitoare… gestica deznadajduita, limbajul corpului semnalizind disperat, intr-o ultima incercare de a se salva…
V.D.N.:… si raguseala, si privirea inclinata, si, deodata, extraordinara jena cind, in mijlocul unei intilniri neasteptate pe strada cu cineva, te pomenesti ca ai turuit doua fraze fara sa te opresti, si senzatia ca parca ai spart cu ele un geam, din greseala… de parca orice ai spune e gresit.
E.B.: Chestia cu raguseala e fain spusa… Si cu geamul spart… Deci sa facem tandari textul, trecind, aparent, la altceva…
***
V.D.N.: Sa fii contradictoriu, ce libertate delicioasa! Azi vreau sa fug la Budapesta, vreau la festivalul de la Sziget, vreau sa trec Dunarea si sa ajung pe insula magica, sa fie mii de oameni in jur si sa nu vad pe nimeni, sa uit de mine, sa fie muzica, sa mi se innegreasca degetele de la picioare ca unui pui de tigan, sa imi cumpar o bratara impletita, vreun cufar de argint agatat pe snur de piele, sa ma uit imprejur si sa ma simt mai straina decit un extraterestru, si mai fetita decit cea mai mica fetita, si mai batrina decit cea mai batrina batrina, si nimic sa nu conteze fiindca oricum multimea te face invizibil; atunci sa ma cuibaresc inauntru, sa creasca povestile noi si sa vin repede acasa, sa tisneasca din mine in serile de toamna, cind va fi liniste si voi sta mereu-mereu cu ferestrele deschise. De serile acelea, de fapt, mi-e atit de dor. La ele ajung doar astfel, traversind vara cu toate ale ei.
E.B.: Place: “Vreun cufar de argint agatat pe snur de piele…”.
V.D.N.: Vreun cufar de piele cu snur de argint.
E.B.: Da, asa intra in ritm! O sa sterpelesc versul asta, e prea bun! Nu-ti inchipui cite versuri ti-am “furat”!
V.D.N.: Un vers sterpelit e un vers fericit. Dar n-am avut intentia asta… Asa a iesit. Eu chiar scriam realitati, ma gindeam de data asta la o femeie cu lantisor de argint la git. Mai degraba ma joc de-a muzica, nu de-a poezia. Fraza in proza ar face si ea bine sa cinte. Dar nici proza nu scriem cind tacanim pe blog. Ce fantome bintuie aici? Brrr…
E.B.: Tacanim pe blog? Te inseli, aici se spun uneori lucrurile cele mai intime, mai ascunse, mai destramate-n tristete…