Dar, oricum ar fi, majoritatile formeaza media si constituie pina la urma textura rezistenta a umanitatii, ba chiar nucleul ei incasabil. Omul obisnuit: daca nu foarte-foarte, totusi, nici prea-prea… Nu descoperim in aceasta uriasa categorie sclipirile marilor minti. Cu siguranta insa, regasim o normalitate satisfacuta de ea insasi, un bun-simt popular, uneori grobian, pe care se poate conta.
Nu este suficient. Dar e oricum mai mult decit ifosele pretins nonconformiste ale unor falsi eretici, care au nevoie disperata de aceasta majoritate tacuta, pentru a o putea snoba. Si pentru care o societate liberala, cu toate optiunile si avantajele ei, constituie terenul ideal de manifestare. Mi-as fi dorit o clasa de asemenea nonconformisti, ridicati din mijlocul turmei ascultatoare, nu dupa 1989, cind oricine poate spune orice, dar inainte de Revolutie, pe vremea Partidului unic. Ar fi fost de dorit sa avem atunci ceva mai multi disidenti: anticomunisti in timpul regimului comunist, oponenti ai lui Ceausescu pe cind Ceausescu traia, taia si spinzura.
A fi nonconformist – de data aceasta, fara ghilimele ironice – presupune de fapt si sincronicitate, si continuitate. E teribil de greu: sa filtrezi critic tot ce se spune si se crede, pastrind rezerva sau luind distanta fata de o atitudine comuna, refuzind confortul (moral, psihologic, material) oferit de compromisul general. E la fel de greu sa pastrezi comunicarea si dialogul cu aceasta colectivitate cumintica, incercind sa-i intelegi impulsurile si justificarile. Nu mai putin dificila imi pare smulgerea din clisee, din conventii, din tipare de gindire si actiune excesiv utilizate si formalizate. Traiesti intr-un spatiu si intr-o epoca dominate de un anumit cod cultural si comportamental, la care esti obligat sa te raportezi. Nu vorbesti, la figurat vorbind, limba majoritatii, dar majoritatea o vorbeste pe a ta, la propriu. Trebuie deci sa te desprinzi de context, dar pastrind toate aderentele; sa-ti joci cit mai bine rolul social, punindu-l insa in armonie cu fondul tau de opinii personale si credinte intime; sa infatisezi o conditie sau alta (bun roman si bun cetatean, profesionist impecabil si votant lucid, familist desavirsit si prieten adevarat), respectindu-ti totodata propria conditie. Si urmindu-ti vocatia.
La acest palier, cred ca nonconformismul si conformismul se intilnesc. E vorba in fond de acelasi lucru: sa respecti absolut toate regulile, normele, coordonatele prescriptive ale lumii tale, fiind in acelasi timp intr-un acord deplin cu persoana pe care numai si numai tu o reprezinti.