Trebuie sa stai cit mai comod posibil atunci cind urmaresti schimonoselile dracesti si convulsiile faustice. Intreaga parte intii, in care demonul se insinueaza in odaia de studiu a savantului si apoi in constiinta lui, solicita o atentie concentrata din partea publicului.
Spectatorii isi tin respiratia. Nu exista cadru si timp pentru interferente contextuale, pentru toate acele farime de realitate care, in Metamorfoze-le aceluiasi Purcarete si mai ales in Un tramvai numit Popescu (Gavriil Pinte), intersecteaza creator spectacolul de teatru. Prima treime din Faust are nu numai o intensitate cu totul speciala, dar si o “puritate” dramatica.
Esenta de teatru e obtinuta prin cite-un trompe l’oeil scenografic de mare efect (dulapul in care intra un ciine negru, pentru ca apoi sa iasa Mefisto, trapa prin care acelasi Mefisto, undeva in fundul camerei, pare ca se scurge, se volatilizeaza in podea), dar mai ales prin jocul partenerilor de contract. Ilie Gheorghe in Faust e mai mult decit convingator si va trece prin toate
registrele cu o usurinta de mare actor. Insa Ofelia Popii, in Mefisto, este absolut uluitoare, aducind transformismul demonic la o varietate incredibila de expresie plastica. E un soi de functionar imbatrinit in rele, adus de spate, ros de grijile sufletului nostru, dar si o pantera in salt si-n asalt, aratindu-si reflexele si ghearele, traversind scena intr-o unitate de timp comprimat. E batrin si tinar, barbat si femeie, diavol umanizat, simpatic si simpatetic, ca sa ne cistige increderea, si om cazut, bolnav, singur pe lume, ca sa ne provoace mila.
Atit de persuasiv este si ramine Mefisto, prin gestica si mimica, argumentatie sofistica si interpretare actoriceasca, incit pariul regizorului pare sa fi fost acesta: sa introduca publicul, fiecare spectator in parte, in fluxul de presiune demonica si in tensiunea unei alegeri fundamentale. Ce alegem, ce aleg, ce alegi: o entitate abstracta, imateriala, aburoasa ca sufletul, ori placerile senzoriale, voluptatile de acum si de aici, tineretea si bucuriile carnii?
Silviu Purcarete indeparteaza, cu atentie, orice posibila nuanta de eticism din aceste scene memorabile. Nu intereseaza moralizarile profesorale, lectiile de cenzura si buna cuviinta, sfaturile intotdeauna bune ale vreunui inger pazitor. Individul este singur, absolut singur in fata diavolului, incitat si excitat de promisiuni, asaltat interior de propriile impulsuri, pofte animalice si lacomii achizitive.
La finele partii intii, contractul este semnat de ambele parti si pus bine intr-o geanta diplomat. Dar tu (“– Hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frere!”), stiu ca in vecii vecilor nu l-ai fi semnat…