Ma intreb: daca atacurile teroriste de la 11 septembrie n-ar fi avut loc, nu-i asa ca un asemenea film ar fi fost cotat drept unul comercial pasabil, ale carui explozii si efecte speciale ar fi asezonat bine prinzul cu pui de la Mall?
Nu vreau sa fiu rea, dar pe mine filmul m-a plictisit pe mari calupuri si, chiar daca sint o persoana care se smiorcaie usor la filme, nu mi s-a facut pielea de gaina decit la final, cind pe ecran sint trecute numele celor de la Departamentul Autoritatii Portuare al Politiei, morti incercind sa-i salveze pe cei din cladiri.
Nu cred ca Oliver Stone face cu acest film plingacios si defectuos scris (Titanicul era mai bun) dreptate victimelor atentatelor. M-as simti jignita ca moartea mea sa devina subiectul unei productii sentimentaloide (dar lipsite de emotie) si claustrofobe la cap. Si neclara. Fostul puscas marin care vine dintr-o biserica din Connecticut si reuseste sa-i salveze pe cei doi politisti sechestrati 12 ore sub darimaturi arata si se poarta ca un psihopat. Ai jura ca vrea sa omoare, nu sa salveze. Iar la final anunta ca e disponibil pentru razbunarea ulterioara. Ce fel de razbunare? Echivocul lasa loc unor interpretari deloc onorante pentru cineast.
Filmuletul lui Inarritu este de departe cel mai impresionant
Am vazut la TVR un documentar foarte interesant despre cei care s-au aruncat pe geam dintr-unul dintre Gemeni. (Peter Greenaway are si el un documentar, Windows, din 1975, despre defenestrati, iar Alejandro Gonzalez Inarritu are un scurtmetraj de-a dreptul cutremurator.) Se pornea de la o fotografie. Un jurnalist incerca sa descopere identitatea persoanei surprinse zburind prin aer. Parea un afro-american sau un hispanic. Publica un articol, dar mai tirziu se descopera ca se inselase. Familia acestuia, credincioasa, a refuzat sa accepte ideea ca omul se sinucisese. Filmul merge pe fir si preia din mers ancheta unui scriitor care reuseste sa descopere pina la urma identitatea celui din fotografie: un tinar afro-american despre care colegii, prietenii si familia spuneau ca era un izvor nesecat de buna-dispozitie. Documentarul isi propunea mai mult sau mai putin declarat sa reabiliteze faima postuma destul de sifonata (pentru opinia publica) a acestor oameni care n-au suportat sa astepte sa moara arsi de vii, preferind o moarte mai rapida. Dar oamenii uita ca pentru a-ti lua viata iti trebuie enorm de mult curaj.
Vorbeam de filmuletul lui Inarritu. El face parte din grupul de 11 filme semnate de 11 cineasti de toate natiile reunite in 2002 sub titlul 11’09’’01. Filmul mexicanului nu are poveste, dar este de departe cel mai impresionant, intr-un mod de-a dreptul existential. Ecranul e intunecat si, cind se lumineaza spre prafos, strabatut de flashuri, se observa vag siluetele oamenilor care se arunca de pe geamuri si cad ca niste baloturi. Filmul tine, ca si celelalte, 11 minute. 11 minute in care vedem mai mult ecranul negru. Dar mai exista si coloana sonora formata din zgomotul corpurilor care se izbesc de pamint, al telefonului celular al unuia dintre pasagerii avioanelor deturnate („Avem o mica problema cu avionul. Am sunat doar sa va spun ca va iubesc.”), zgomotul cladirii WTC prabusindu-se. Inarritu face in doar 11 minute ceea ce Stone nu reuseste in 129.