Citeva zbuciumate vrajitoare despuiate si o grupa de „elevi” in ale demonismului miscindu-se mecanic in banci dau fiori de groaza spectatorilor cu frica lui Dumnezeu. De altfel, in orice directie ai privi, pupila ti se mareste, in semiintunericul brazdat de focuri si scaldat in singe. Diferite creaturi zburatacesc pe sus, agatate fiind de niste coarde, si se apropie tangential de crestetele noastre in care clocesc trecute, prezente si viitoare combinatii profitabile… Toata aceasta misunare infernala de fapturi stranii se descompune vizual pe o scena care, practic, explodeaza. Translarea e facuta abrupt si memorabil de Silviu Purcarete: de la puritatea la contaminarea dramatica si de la inchegare, coagulare, centrare simbolica la dispersia halucinogena, intr-o devalmasie demonica.
Muzica wagnerian-psihedelica (Vasile Sirli) si scenografia multifunctionala (Helmut Sturmer), costumele (Lia Mantoc) si proiectiile video (Andu Dumitrescu) construiesc o mega-scena a triumfului asupra omului. Pierzindu-si sufletul, Faust a pierdut tot. Deodata, profilul lui interior (indelung scanat si explorat in partea intii) se pierde in colcaiala generala.
Protagonistul se agita sub ochii nostri, se scalimbaie si se imperecheaza, dar nu il mai vedem conturat distinct. Nu-l mai simtim si nu-l mai intelegem. Proteismul si magnetismul mefistofelic se impun inca o data, prin prestatia din nou exceptionala a Ofeliei Popii. Actrita interpreteaza acum o tirfa de lux si un mare paianjen rosu, cu miscari fascinatorii ca ale creaturii din Alien. E lasciva si in acelasi timp terifianta, promitatoare in glas si guturala. A cistigat, indiscutabil, partida. Cind ii vedem victimele omenesti (jalnicul Faust, biata Margareta), nu mai simtim nici un strop de mila. Ba chiar ne vine sa ridem cu o jubilatie sadica. In aceasta stare de spirit ne intoarcem la locurile noastre, printre porcusorii amabili si fetele cu fetele vopsite.
Partea a treia si ultima pare mai „domolita”, dar nu e nici pe departe asa. Moartea lui Faust lasa in urma un Mefisto reflexiv si ingrijorat, cazut la ginduri negre. La melancolia si deci mica slabiciune a invingatorului, se adauga acum efectul si mai destabilizator al unui cor de ingeri ce cinta dumnezeieste.
Nemaiavind deocamdata cu cine sa se lupte, pentru al cui suflet sa intre in actiune, Mefisto este cu garda jos. „Dezactivat”, simte el insusi impulsuri de afectivitate incontrolabila, note ale unei melodii sufletesti nebanuite, efluvii de slabiciune omeneasca. Finalul il arata in plin proces de dezagregare, in ruina accelerata a unui sistem perfect, in care s-a strecurat virusul dragostei.
Tragedia lui Faust? O cunoastem de mult si o regasim cotidian. Dar, in ce ma priveste, trebuia sa ajung la Sibiu, la extraordinarul spectacol al lui Purcarete, pentru a asista la jocul Ofeliei Popii si la drama lui Mefisto al ei.