Curtea s-a umplut de viata. Odata cu vecinii nostri au aparut si doi catelandri neastimparati, a caror principala preocupatiune a fost sa se instaleze fix pe rasadurile de rosii proaspat implementate. Capul familiei a reflectat asupra problemei si a incercuit rasadurile cu un gardut de lemn, peste care nu mai pot trece decit fringhiile pline de rufe puse la uscat. Cateilor li s-a facut, apoi, un fel de tarc, incluzind un cotet comun. In orele grele ale amiezii, ii pot vedea dormind pe adapostul traditional si dind din labute, in ritmul a ceea ce viseaza. Alteori, cind niste musafiri vin in vizita impreuna cu un alt catel, alb si latos, liber sa se preumble prin curte, patrupezii proprietari scincesc rugator, doar-doar or primi permisiunea sa iasa pe interval, sa se joace cu el.
E limpede insa ca vecinii imblaniti sint in plin proces de maturizare si inteleptire. Cind baiatul cel cuminte, fixindu-si ochelarii pe nas, expediaza mingea in poarta formata de o latura a tarcului, cei doi ciini nu se mai formalizeaza. Privesc chestiunea cu intelegere si fara nici o implicare tehnica.
Mostenitorul familiei este pasionat de tot ce face tatal sau. Parca il vezi pe Niculae Moromete tinindu-se dupa taica-sau si urmarindu-i, infrigurat, fiecare gest. Vecinul, omologul meu, e grav, dar intr-un mod simpatic, neconstipat. L-am vazut intr-o dimineata cu un creion dupa ureche, umblind cu pasi masurati prin curte si apucind cu multa grija un panou de lemn caruia cine stie ce rost ii destinase. Omul e vadit priceput, insa actiunile lui domestice sint putin prea elaborate, preparate, lungite. Nu are eficienta naucitoare a consoartei, pentru care a spala citeva lighene de rufe si a le atirna apoi pe fringhiile transversale e treaba de citeva zeci de minute.
In cele citeva luni de cind ii avem vecini nu i-am auzit certindu-se. Din casa lor nu razbate nici o sonoritate orientala, nici un fir de manea. Desi masinii mele, care e parcata chiar linga curtea lor, i se activeaza uneori alarma, ceea ce ii deranjeaza direct, nu mi-au reprosat-o niciodata. “Omologul” m-a rugat, doar, sa nu o parchez deasupra canalului de pe strada, unde arunca ei galetile cu laturi. Fiindca vecinii nostri, bietii, nu au canalizare…
Nu stiu ce sa spun despre ei. Ba stiu. Asemenea familii exista: nu la televizor, nu pe fluxurile de stiri, nu la vanghelioane si la pomeni democrate de 1 mai. Exista in realitatea propriu-zisa, nu intr-o reprezentare virtuala sau intr-un construct cultural.
Cind ne vom muta de aici, o sa ma gindesc la ei fara nici o curiozitate voyeur-ista. Cit astfel de oameni inca exista, ideea de umanitate ramine valabila.