Aspectul ei de copacel scheletic, spinos, cu niste frunze galbejite, te putea lasa sa crezi ca – odata ingrijita – ar putea deveni trandafir chinezesc, lamii, ficus, orice. Mie chiar imi placea sa-i prezic lu’ Ralu ca intr-o buna zi planta noastra se va inviora si va prinde, eventual, fluturi, musculite sau alte insecte, dupa puterile ei.
Desi ramasa intr-o zona a incertitudinii de specie si gen, planta tatalui-socru a dezvoltat cu timpul un frunzis stufos ce promitea aparitia unei flori si – de ce nu? – chiar a unui fruct. Ma rog, putea purta fara jena atributul “ornamentala”. Planta noastra – cu toata grija pe care i-a purtat-o Ralu – a continuat sa ramina somaleza, o intimplare vegetala crescuta parca la marginea desertului Gobi, aflata intr-un soi de moarte clinica eterna, singurul ei semn de viata fiind caderea cite unei frunze dintre putinele pe care le avea la inceput.
De multe ori mi s-a facut mila de ea, am pledat pe linga Ralu sa-i deconectam perfuziile si m-am oferit generos s-o duc eu insumi la gunoi. Ralu nici n-a vrut sa auda.
Si multa vreme, purtat de preocuparile zilnice, numai de grija plantei noastre de linga fereastra nu mai puteam eu. Sincer, ma obisnuisem nici sa n-o vad, ca si cum n-ar fi existat, desi statea asezata de-a dreapta televizorului.
Pina-ntr-o zi, cind ma striga Ralu si-mi arata un lucru cumva infricosator: planta noastra s-a inviorat brusc, si-a inverzit frunzele, i-au mai crescut niste ramurele, s-a inaltat binisor si – incredibil – a facut o floare alba. Evident – cum altfel? – una la fel de dubiosa ca si planta mama, o combinatie intre salcim, frezie si liliac, dar categoric e o floare.