Dus: in trenul spre Bucuresti. La Birlad a urcat un domn de vreo cincizeci de ani, care privea ratacit in jur. Am crezut ca nu gaseste numerele de scaun (lipite idiot, sub suportul de bagaje, incit le vezi doar daca te asezi si ridici ochii spre tavan). I-am aratat eu trucul de care ma prinsesem intre timp:
— Uitati-va dedesubt.
Nu era asta problema lui. Zice:
— Am ramas trasnit!
N-am mai mers niciodata cu asa ceva!
Si-a ocupat locul si a continuat sa priveasca uluit prin minunatia de Intercity, dind apreciativ din cap. “Ce-a mai ajuns lumea asta!”, parea ca gindeste. La un moment dat a vorbit la telefon. Apoi s-a intors catre mine si mi-a vorbit ceva, dar nu l-am auzit din cauza castilor. Cum am vazut ca omul insista, mi le-am scos. Mi-a spus complice:
— Era baiatul meu de la Bucuresti. Ii fac o surpriza. Nu i-am zis ca ma duc chiar acum la el.
Intors: in trenul spre Iasi.
Sase dimineata, calatori chiori de somn. Eu, si mai si. Urca o mama, un tata si un unchi, insotind un plod care nu cred sa fi avut un an. Copilul a bagat un bocet de inviorare de vreun ceas. Facea ca trenul in gara, ba parca si mai mult, ca vaporul in port.
N-a tacut nici cu ceiut, nici cu papica, nici cu lugu-lugu. Vecinii din vagon au bagat casti sau degete in urechi, rupti de nervi. Daca cineva ar fi avut la indemina un pistol, stiu ce-ar fi facut cu el. Dupa ce si-a interpretat numarul, bebe-ul bocitor s-a oprit de la sine, a tacut ca prin miracol, asezat in fund.
Mama si tata au adormit. Unchiul a adormit. Calatorii din vagon dormeau tun. Numai plodul statea in fund, inspectindu-i pe rind din priviri si zimbindu-le. Cind m-a zarit miscindu-ma, s-a fixat cu privirea si cu zimbetul pe mine. I-am facut din mina. Tot complice, parea ca-mi spune:
— Uita-te si tu la fraierii astia cum dorm. Ce naiba au de-s asa obositi?!