Dincolo insa de aceasta amplasare, ce cuantifica valoarea estetica si portanta istorica a poeziei lui Nichita Stanescu, eu nu incetez sa ma mir de formidabilul succes la public inregistrat, timp de trei decenii, de autorul neomodernist.
Comparindu-l cu ceilalti poeti “saizecisti” deveniti extrem de populari, se observa ca opera lui nu prezinta nici oferta de deschidere a versurilor lui Marin Sorescu, nici simplitatea cantabila spre care s-a orientat Adrian Paunescu. Nu este esential-parabolica, notionala si usor traductibila, dupa cum nu are adresabilitate sociala, stimuli ideologici si nervuri afective. Ne putem explica datele si circumstantele in care acestia doi au devenit brand-uri nationale intr-un perimetru socio-cultural strict delimitat si supravegheat, subdiviziune a lagarului socialist. (Sorescu a fost bun si “la export”.) Dar e mai dificil sa motivam fabuloasa mitologie inchegata si perpetuata in jurul unui poet ermetic, abscons precum Nichita Stanescu, ale carui versuri erau practic ininteligibile pentru zecile de mii de cititori.
A functionat, mai mult ca sigur, prejudecata conform careia poezia, spre deosebire de proza, este scrisa “adinc” si deci trebuie parcursa intr-o stare de stupoare admirativa. E Poezia: o bolboroseala magica, initiatica, o Pythie moderna pe care o urmezi hipnotic, cu convingerea intima ca numai versurile proaste pot fi intelese. Acest tip de lectura pasiva, inerta, blocata in punctul mort al unei admiratii fara suport, a facut cel mai mare rau, pe termen lung, operei lui Nichita Stanescu. Iar imprimarea figurii omului (care in anii lui buni arata, intr-adevar, ca un zeu tinar) asupra creatiei propriu-zise a impins si mai mult lucrurile intr-o zona a confuziei de planuri. Fiindca lirica abstracta, cerebrala, metafizica si transpersonala a lui Nichita Stanescu nu are aproape nici o legatura cu eul biografic, cu portretul atit de cunoscut si rulat al lui Nichita, cu generozitatile si risipirile lui.
Oricit de dureroasa ar fi operatiunea pentru admiratorii lui fideli si (mai grav) neconditionati, personajul cu acest nume trebuie odata desprins de opera sa, pentru ca mitologia urbana si poezia veritabila sa-si urmeze, fiecare, traiectoria specifica. Fara text, fara pagina de volum autonom sau de antologie lirica, trasaturile omului fermecator s-ar sterge treptat din memoria culturala.
Nu Nichita da valoare si durata lunga versurilor pe care le parcurgem, ci acestea vor face sa se vorbeasca in continuare despre el.