Este adevarat insa ca, daca discografia muzicii de camera enesciene e relativ bogata si la indemina oricui, interpretarile pe scena de concert, pentru un public larg, sint rare. Din aceasta perspectiva, initiativa prea des si pe nedrept hulitului Institut Cultural Roman de la Bucuresti de a sustine si sponsoriza un turneu in marile sali de concerte ale lumii al duo-ului Azoitei-Stan cu sonate enesciene si brahmsiene, este un gest ce merita toata lauda si publicitatea.
Turneul a inceput la 1 octombrie la Munchen, o zi nenorocita data fiind coincidenta cu celebrul Oktoberfest bavarez in care viata orasului e scaldata in si paralizata de… bere si efectele ei. Turneul a continuat cu etape la Bruxelles, Stockholm, Hamburg si, saptamina trecuta, Praga. In total, artistii romani vor face sa rasune muzica lui Enescu in 15 mari centre culturale, inclusiv in Statele Unite, ceea ce este in sine un record.
Daca pe Eduard Stan il cunosteam de pe un disc Hanssler precedent, cu un recital ales, din 1995, Remus Azoitei, cu stilul si statura sa pe scena, amintind de mari violonisti ai trecutului, a fost o adevarata surpriza si placere. Si mi-am spus, si nu cred ca gresesc, ca ma aflu in fata unui violonist roman de clasa cu adevarat internationala, o specie rara astazi, daca nu chiar inexistenta.
Anul acesta o recenzie a integralei lor enesciene, in publicatia britanica “Gramophone”, lauda “stilul interpretativ rafinat, dar vibrant” al lui Azoitei, interpret cu o voce distincta in peisajul violonistic, si “supletea memorabila” a lui Stan “in termeni de ritm si tuseu”. Pianistul era comparat favorabil cu predecesorii sai de marca in interpretarea enesciana, Hepzibach Menuhin, Valentin Gheorghiu sau Pierre Barbizet, toti un model in sine. Criticul Rob Cowan conchidea ca pentru cei atrasi de repertoriul enescian, nu mai este necesar sa caute mai departe, integrala Azoitei-Stan fiind “de mina intii”.
Auzite in sala, interpretarile duo-ului intrec orice asteptare si toti cei (putini) prezenti la Praga, romani stabiliti sau lucrind acolo, profesori si traducatori cehi atasati de cultura romaneasca, plus o mina de amatori de muzica, ziaristi americani de la Europa Libera, am fost de acord cu natura exceptionala a concertului. Sper ca entuziasmul celor prezenti si aplauzele indelungate sa fi compensat incapacitatea sau dezinteresul companiei britanice, ce se ocupa de managementul turneului, in a atrage auditoriul local si turistii altfel avizi de concerte si care, de regula, la Praga, umplu salile. Nici un afis, nici macar unul in fata salii de concert in ziua recitalului, nici un critic muzical invitat, nici o publicitate facuta concertului praghez, cu exceptia invitatiilor trimise de Institutul Cultural Roman de la Praga, au facut ca evenimentul sa treaca complet anonim, neobservat.
Este cu atit mai notabil ca Remus Azoitei si Eduard Stan au cintat la un nivel maxim al posibilitatilor lor. Cum imi spunea dupa concert violonistul, cei doi se simt aproape “casatoriti” cu muzica lui Enescu, intr-un repertoriu pe care il slefuiesc de mai bine de zece ani, fara sa aiba impresia ca au ajuns la capatul intelegerii lui.
Ambii instrumentisti romani, merita repetat, provin dintr-o scoala admirabila. Azoitei isi definea filiatia spunind ca provine “dintr-o scoala romaneasca si sovietica, studiind cu Daniel Podlovsky, care la rindul lui a studiat cu sYurit Yankelevich si, deci, fosta mare scoala rusa; dupa aceia m-am mutat la New York, la Julliard School, unde am studiat cu Dorothy DeLay si Itzhak Perlman, ei mergind pe un filon francez-belgian, dar si rus, intr-o anumita masura, prin Ivan Galamian, profesorul lui Dorothy DeLay; ulterior, m-am mutat la Londra, unde am studiat cu Maurice Hasson, marele violonist de factura intreaga franceza. Si, astfel, stilul meu s-a cizelat in mai multe feluri si cu sufletul romanesc, cred ca mi-am gasit o identitate proprie”. “Incerc intotdeauna sa fiu sincer pe scena si sa dau intreaga capacitate a posibilitatilor mele si le spun aceasta si studentilor mei, de la Royal Academy of Music, unde am sansa sa fiu profesor. A face muzica (music making) este un proces, un exercitiu, de sinceritate.”
Eduard Stan provine si el dintr-o scoala impecabila: “Pentru mine, cea mai mare influenta a avut-o Arie Vardi, din Israel. Am inceput cu Karl-Heinz Kammerling, celebrul pedagog german, dar cred ca am profitat mult mai mult de pe urma lui Arie Vardi; un artist legat cumva de Romania, unde a fost premiant, a impartit cu Dan Grigore premiul la unul din primele concursuri Enescu”.
L-am intrebat pe Remus Azoitei ce s-ar putea face pentru a integra si tineri romani in genul de programe cum este “New Generation” la Londra in care participa, altfel, tineri de mare talent din diferite natiuni europene. Azoitei observa pe aceasta tema ca in vest sint extrem de putini romani cu cariere de succes individual; cei mai multi au cariere de succes in orchestre si profesorale, dar nu camerale, de virf: “Poate pentru ca Romania a fost atitia ani o tara inchisa, in spatele Cortinei de Fier, pentru ca muzica din vest a evoluat si noi am ramas la nivelul anilor ‘50-’70, tributari unor influente sovietice foarte puternice, s-a creat un fel de discrepanta care nu este usor de recuperat; romanii sint foarte talentati si, prin urmare, foarte apreciati, dar pe plan muzical ar putea fi mai competitivi. Sint, desigur, mai multe aspecte ale acestui proces, de la educatia muzicala pe care o capata in tara, pina la instrumentele muzicale la care cinta…”.