Stiu pe cineva care, neavind alta modalitate, a invatat limba suedeza dupa un manual german doar ca sa poata invata limba japoneza dupa un manual suedez, unicul accesibil atunci, in anii ‘80, in partea asta de Romanie. Si care, dupa ce-a emigrat in Vest si-a facut o cariera obisnuita intr-o companie multinationala, a refuzat cu obstinatie sa viziteze Japonia, de teama cutremurelor. Pentru ca 4 martie 1977 il apucase in Biblioteca Centrala de Stat, iar la vederea blocului prabusit vizavi incaruntise instantaneu.
Thy Veils, adica Daniel Dorobantu, n-a invatat sa vorbeasca japoneza, dar s-a imbibat de spiritul nipon cit i-au permis conexiunile neuronilor. Si-a dorit foarte mult sa ajunga in inima Japoniei. A reusit. Mai mult, a izbutit sa devina intrucitva… japonez, daca pot spune asa. Felul in care a lucrat albumul Mountain & Cloud (2010) tradeaza grija pentru detaliu, rafinarea inspiratiei si-un tuseu lesne explicabil prin experientele avute anul trecut, la Tokyo. Uneori cred ca asta ii va aduce pierderea citorva fani, pe cei care i-au apreciat indeosebi latura doom-gothica. E limpede ca forta primelor albume, cu stralucirile ei intunecate, a trecut in alta dimensiune, nu mai putin consistenta. Cine priveste cu minima atentie coperta albumului, va sesiza inca dezechilibrul entitatilor, ca sa nu zic “demonilor” artistului. Prezenta albului, simbol recunoscut al luminii, e minoritara. Dar lupta celor doua laturi, esentiale si prezente in toate lucrarile de arta, textureaza imaginea, o franjureaza si-o dinamizeaza fara s-o dinamiteze.
Asa e si muzica. Un continuum de sunete, o cascada atent condusa printre si peste pietrele unui canion stravechi, filtrata printr-un strat de muschi, licheni, ierburi subacvatice si alte plante specifice habitatului nipon, totul aerisit si epurat de ramurile cu flori albe ale traditionalilor si atit de celebr(at)ilor ciresi. Spre surprinderea mea, am regasit in Mountain & Cloud ceva din frumusetea picturala a filmului Sapte Samurai, capodopera lui Akira Kurosawa, recent revazut cu ochii de azi (nu-l mai vazusem de cind eram copil). Este o corespondenta la vedere, generata de un tropism bine asimilat, nu de imprumuturi tale-quale. Aceasta latura poetica a muzicii Thy Veils, prezenta si-n celelalte albume, confera o prospetime ce se simte la orice reascultare. Spun, scriu si semnez in cunostinta de cauza, fara sa-mi asigur plasa de siguranta a “preferintelor” personale. N-o sa auziti in piesele Thy Veils instrumente asiatice, de genul celor ce coloreaza inutil compozitii plictisitoare. Cititorul va fi inteles, de buna seama, ca spiritul culturii de la Soare-rasare se respira la templul din Kyoto, nu se cumpara, ca sa irige arterele creative…
Oricite cuvinte as folosi sa-mi ilustrez perceptia data de muzica, e dificil de egalat o singura imagine. Generos, ofer cititorului doua viziuni (doua comentarii) personale, ce insotesc un fragment al piesei-titlu. De ce doua? Sau de ce numai doua? Raspunsul se poate deduce, in HD, in filmuletele de mai jos:
Iar aici se poate afla ceva despre album (chiar si cumpara!).