AC/DC, care ne va incinta peste o luna in direct, are incastrata in “programul estetic” ideea ca “daca publicul va dori sa auda ce stim noi, ne va gasi acolo unde am fost dintotdeauna”. Nu pot uita remarca lui Liviu Tudan, cind Adrian Ordean i-a cintat prima data linia melodica a ceea ce avea sa devina un viitor hit: “Bai, putem trai zece ani de pe urma unei piese ca asta!”. E un soi de “incremenire in proiect”, cum zice filosoful, sau e teama de esec? Intr-un film, intitulat Rockstar (mai putin celebru decit actrita din rolul principal), niste trupeti din zona hairy-metal gindeau cam asa: “Daca nu dam ce vrea publicul sa auda, ne vor lua altii locul!”. Este, evident, o regula stupida a showbizului, pe care prea putini rockeri au avut curajul s-o neglijeze. In alt film, Cadillac Records, il vedem pe Little Walter, poate cel mai in forma cintaret la muzicuta din bluesul anilor ‘50, cum da curs cererii neinspirate a producatorului Len Chess si renunta la amplificarea instrumentului. Walter experimentase inovatia in joaca, intr-o zi de repetitie la studio, iar Chess, cu instinct comercial si artistic sigur, o pusese pe disc. Mare succes pentru ambele “tabere” implicate: si muzicianul, si afaceristul, care se completeaza perfect in cazul dat, se aleg cu… Cadillac-uri noi, ca pentru ele se zbateau. Or, un deceniu mai tirziu, incercind “sa faca alt hit”, unul impune, celalalt accepta o involutie tehnica al carei efect va fi o piesa oarecare…
In literatura se cunosc foarte multe opere, unele importante, in care autori din diferite generatii, afiliati diverselor stiluri, fac o trecere in revista a, cum se spune, “anilor de ucenicie” (la clasici sau ba). E un fel de reverenta, un gest de gratitudine, o recunoastere a filiatiei, dar si-o asezare intr-un sir valoric deja consacrat. Cind muzicienii rock se opresc asupra pieselor favorite din repertoriul altor nume, ei le reinterpreteaza, nu fara a respecta nota originala. Insa obiectivul lor este de a pune in evidenta, daca nu si a valorifica, potentialul propriu, nebanuit de ascultatori. Ca sa indrazneasca un album de felul acesta, rockerul trebuie sa aiba un renume suficient de solid, capabil sa suporte pierderi la box-office. Sau sa fie o personalitate creatoare, inovativa, ce nu poate fi stopata pe considerente comerciale. Ozzy Osbourne a lovit impecabil cu asemenea realizare, fara sa caute neaparat succesul. Peter Gabriel nu stiu daca va scoate banii cheltuiti ca sa editeze discul recent – Scratch My Back (2010, PGCDX 12). Nu vad insa cine l-ar fi putut impiedica sa inregistreze ce si cum vrea pe artistul care s-a implicat atit de mult in lupta pentru drepturile omului, pentru libertatea de constiinta si de exprimare, inclusiv artistica!
Intentia e clara. Tehnica si acuratetea interpretarii, absolut remarcabile. Coerenta stilistica si performanta instrumentistilor, fara repros. Receptarea acestui discurs muzical e o chestiune de gust, de perceptie personala si de stare afectiva. Eu, unul, apreciez mai mult ilustratia copertei decit desfasurarea de sunete. Cu asta, cred ca am spus ce aveam de spus.
Dar ascultarea noului CD Peter Gabriel m-a trimis iarasi la vechile sale discuri. Greu sa ma dezbar de… recitirea lor!