Emil Brumaru: Eu as recomanda cartea asta ca un fel de introducere in Nabokov, desi e ultima la care a mai apucat sa lucreze.
V.D.N.: Stiu si eu? Cred mai degraba ca invitatia in culise o merita, dupa spectacol, acel spectator atent si indragostit. Altfel, gestul e cam indiscret.
E.B.: Tocmai posibilitatea ca cititorul sa fie indiscret ma atrage. In Originalul Laurei, se simte mirosul transpiratiei, se aud nesiguranta frazei, tatonarea cuvintelor, apasarea pe clape pentru gasirea tonului, unele stridente de o brutalitate delicioasa…
V.D.N.: Se simte, se aude. Dar in palma dumneavoastra, care mingiie acum coperta finala, s-au rasfatat inainte atitea alte carti de Nabokov. Oricum ar fi, de-acum binevenit e tot cititorul, si cel cu ochiul umed, si cel cu gura cascata. Cartea tulbura profund si cheama mai departe. Sau, in acest caz, si mai in urma.
E.B.: Pentru mine personajul principal nu e Laura (sau Flora, sau Flaura), ci Philip Wild cel gras si preocupat atit de mult de autostergere, de disolutie, de autodisparitie, cartea avind chiar un subtitlu explicit: “Muritul e amuzament”. Altfel, senzualitatea daruita peste tot a Florei e destul de excitanta, prinsa-n gesturile mici, si-n lucrurile, si-n persoanele ce-o insotesc (mama ei, baiatul de mingi ce-o dezvirgineaza, japoneza ce-o invata sa-si scrie pe mina stinga si la nevoie se face covrigel pentru prietenele lesbiene ale Florei). Pluteste ceva nedefinit in aer, extrem de intim si feroce…
V.D.N.: Sigur ca Wild e personajul principal, iar tema muritului e tema centrala. Muritul, ca indeletnicire, exercitiile de murit, de autoalungare. E o poveste intreaga in subtitlu (dar vedeti, corect este “Muritul e amuzant”), ca si in titlu. Le-am ales, din multiplele variante, abia la final de traducere. Asa se limpezeste dupa lectura atenta, si nu un banal “E amuzant sa mori”. Muritul exersat, intrerupt, reluat… Flora (Laura) si senzualitatea ei – mai degraba absenta. Caci “despre arta, despre iubire (…) nu stia nimic…”, refuza saruturile pe gura, era nepasatoare la inteligenta, dar fermecata de faima si bani, se impreuna cu spatele la Wild, “precum broastele riioase sau testoase, nici unul nu vedea chipul celuilalt”… Senzualitatea, multa, e in descrieri, in oglinzi. Eu banuiesc ca ar fi fost, si aici, un triunghi al personajelor. Si unde e Flora, unde e Laura, in oglinda lui Wild, in oglinda cartii din carte? Stiati ca romanul avea initial alta varianta de titlu? Opusul Laurei. Iar la inceput de tot era chiar Muritul e amuzant.
E.B.: Asta m-a frapat si pe mine, ca Flaura refuza sa fie sarutata pe gura! Mi-a stirnit chiar un suvoi intreg de amintiri, de ginduri pline de interogatii, dornice de raspunsuri, de edificari… M-am simtit brusc adolescent neexperimentat, stingaci… Adevaru-i ca amanuntul asta o face pe Flora si mai senzuala, si mai “parsiva”, parca, ea eliminind gura (buzele, limba, dintii, cavitatea catifelata a fetii), sarutul, fixind, esentializind locurile senzualitatii in cealalta jumatate a corpului, inferioara. De fapt, reala carnalitate a cartii e in chiar frazele lui Nabokov, pline de seva, de intimitati secrete spuse in treacat, abia atinse, sugerate… sau aduse orbitor intr-un fascicul de lumina cruda, chirurgicala.
V.D.N.: FLaura! Ce ma bucur ca l-ati observat! Ba chiar si cu L mare. Sa nu uitam ca si sarutarile de pe burta erau “acceptabile cita vreme ramineau uscate”. Cite n-ar mai fi de spus despre carnea frazelor, despre pisicul cu lesa lunga, despre saltul din leaganul din copac si despre “da-mi voie sa-ti arat minunata ta moarte”, dar vine Bookfest peste umilul traducator cu bagajul nefacut.