Si daca tot am inceput sa parantezuiesc: hidropatii erau o specie de boemi aparte, mici functionari terorizati ziua de dosare si treburi administrative, care se-ntilneau noptile, isi citeau poemele, se-mbatau, dansau si cite si mai cite), inventatorul fonografului, autorul Sipetului de santal, un tip care, ca mai toti prietenii lui hidropati, n-avea niciodata destul de multi bani. Adica n-avea mai deloc. De aceea, ca sa mai uite de griji, a infiintat grupul negativistilor, in cadrul caruia se citeau, evident, poezii si se discuta despre estetica. O mostra de poem programatic de-al vremii: „Sa proclamam principiile Artei/Toata lumea sa se-mbete!”.
Cam asta a ramas din boema de secol 19 – o mare gramada de anecdote, pagini de jurnale, marturii, personaje ciudate si marginalizate (dar cine mai stie cine erau, de pilda, „bousingots”-ii, denumiti astfel dupa palaria din piele lustruita pe care o purtau?). Boema a facut si ceva literatura, dar a creat, mai ales, imaginea anilor de glorie ai Parisului. S-a plimbat prin toate cartierele lui, prin cabarete si mansarde, a flaminzit si-a scris cu unghia pe Sena „Sonet cu porc” sau alte mici minunatii uitate, pina a ajuns in ’68, gata mizgalita de idealuri politice si de ipocrizia boemiei pe banii parintilor. De-atunci, din ce in ce mai putin despre ea (numai cintecul nostalgic al lui Aznavour – „La boheme, ca voulait dire on est heureux… „). Rar se mai gaseste cite-un prostanac, ca mine, care sa-si aminteasca despre lucruri pe care nu le-a trait si care, oricum, nu mai intereseaza pe nimeni. 4 lei a costat cartea Parisul literar in veacul al XIX-lea de Pierre Labracherie, tradusa de Ileana Zara in 1974, la Editura Univers. 4 lei, basca linistea sentimentelor mele de mic-burgheza.