Asa s-a construit la noi socialismul, cu fosti copii de tarani, urbanizati si (auto)integrati in ritmuri de productie industriala. Tatal, fie el mezinul, medianul sau cel mai mare dintre cei sapte frati, si-a dorit sa scape de saracia pe care si-o amintea bine, de pamintul bocna iarna si vara, de balegarul pe care trebuia sa-l intoarca, de chirpiciul din care le era facuta casa. El a visat si a obtinut incredibil de repede o locuinta a sa (tot a Statului, dar cu numele lui pe usa) si un serviciu. Pentru asta, a invatat si a muncit cu un entuziasm de neregasit la o alta generatie. Parintii nostri de pamint, care in copilaria rurala se sculau cu gainile si spargeau cu toporisca apa inghetata in galeata, sint in fond cheagul socialismului autohton. Cei care s-au muncit pentru el si pentru noi toti, impingind lucrurile, facind sistemul sa mearga – cit a mers. Tot ceea ce ei si-au dorit odata s-a materializat. Iar pentru fantasmele suplimentare s-au zbatut si mai mult, de dragul progeniturii. Las’ sa aiba asta mica tot ce n-am avut eu: sa manince banane, sa faca meditatii la franceza, s-o dam la balet. Hai sa-i luam pustiului o minge ca lumea de piele; stii cu ce jucam noi fotbal pe maidan? cu un ghem de cirpe…
Noi, copiii de asfalt, am fost o generatie foarte rasfatata si norocoasa. Parintii nostri
ne-au oferit tot ce-au putut si ceva in plus, exploatind intreaga oferta a regimului socio-politic in care traiau si storcind, din feluritele circumstante favorabile, picurii de consumerism occidental.
Cum se gindeau ei la satul lasat in urma? Fara vreo nostalgie traditionalista. Nu voiau sa se intoarca in el decit ca niste musafiri in cinstea carora mamaie gatea, simbata, gaina pe care-o taiase tataie. Erau vizite de invingatori zimbitori, oameni realizati la oras, cu salariu bun si o profilare sociala in “egalitatea” generala. Parintii lor, deja imbatriniti si singuri,
erau atit de bucurosi pentru reusita copiilor si mindri de nonsalanta nepotilor, incit ii iertasera, cred, pe comunisti. Ce mai conta vechea lor suferinta, ce mai conta pamintul? Nu-l lucrasera pe vremuri pentru a-si cistiga traiul: al lor si al urmasilor? Iata ca acum fostii copilandri sint oameni la casa lor; si cind pe mamaie o doare inima, Nelu vine indata si-o duce la spital. Iar cu Mariuca a’ mica si cu ginerele o sa mergem la vara la bai…
Parintii nostri de pamint au facut Orasul postbelic, smulgindu-se cu ambitie taraneasca din lumea rurala; iar parintii lor traumatizati de raptul si ruptura comunismului n-au mai putut, omeneste vorbind, decit sa fie fericiti pentru ei. Era insa ceva in aerul satului, in aerul oricarui sat romanesc, ce melancoliza clasa muncitoare si ii fragiliza robustetea interioara. Ceva ce nu se mai auzea la oras si despre care tovarasii vorbeau cam urit.
Duminica dimineata, la Snagov Sat, pe orasenii in vizita si pe copiii lor ii trezeau clopotele.