Tabloul final ar trebui sa fie grandios, ca lupta dintre Ahile si Pentesileea, numai ca pina acolo mai e, caci infruntarea cu belicosul subiect nu-i pentru mine nici usoara, nici lina. O data, pentru ca numarul razboinicelor care tropaie prin romane, filme, tablouri creste de la o zi la alta, precum cozonacul, apoi pentru ca nu-i deloc simplu sa le dibui si mai ales pentru ca intre ceea ce scriu si ceea ce fac in restul zilei se casca un hau naprasnic. Cind ma cufund in carti, ma ia valul si ma inchipui ba Diane Vernon, ba Herminie, Lamiel sau lady Arabelle Dudley, ba Marie Verneuil, Mademoiselle de Maupin, Hauteclaire Stassin, ba chiar Irene Adler. Cind imi revin in fire, ma vad impleticita in sarsaneliada de zi cu zi, sclava perfecta a datoriei, zimbareata si supusa, fara nici o legatura cu femeile despre care scriu cu atita zel. Atunci, cum? Iac-asa, cu umor si cu putina schizofrenisitura.
Insa oare cui ii mai spun ceva numele astea de amazonite, fie si un pic stilizate, din romanele veacului 19? Mai citeste cineva paginile lui Walter Scott, Alexandre Dumas, Balzac, Barbey d'Aurevilly, Villiers de l'Isle-Adam sau Theophile Gautier sau Conan Doyle, unde le-am ochit? Citusi de putin ciudat, demoazelele emancipate din Iesi ori Bucuresti se puteau delecta cu ele dupa 1850 in frantuzeste, englezeste sau uneori chiar in traduceri romanesti. Tocmai de aceea, cu cit ma apropiam mai mult de secolul XX, a inceput sa-mi dea ghes o intrebare: dar scriitorul roman, ce face el cu amazoanele? Cum banuiam, mai nimic. S-ar putea gasi, e drept, stilizari de femei puternice, barbatoase, Chiajne, Vidre si citeva Vitorii Lipan. Sau, pe unde bate vint de modernism, dame emancipate. Dar muieret in stare sa incalece, sa puna mina pe sabie ori pistol, sa faca moarte de om printre barbati sau macar sa-i puna pe fuga – mai va. Cit despre utopii (evident, negre) despre lumi in care femeile fac legea, nici vorba.
Si totusi, au rasarit doua exceptii pe care le-am dibuit (cu ajutor puternic), amindoua dintre razboaie: romanul tezist cu lupta de clasa al lui Panait Istrati, Domnita din Snagov, si SF-ul lui Ion Talpa, Prin rotogoalele de fum (1937). Capitaneasa de haiduci Floarea pare a cobori direct din Walter Scott, dar pentru 1926 e parca prea putin; cit despre romanul de anticipatie, l-am apropiat de contemporanele sale Capillaria (al lui Karinthy Frigyes) sau Paradisul femeilor (al lui Blasco Ibanez). Si ce-am vazut? Ca cei doi straini au o bruma de umor, ca fac cu ochiul dupa ce se joaca ba de-a filoginii, ba de-a misoginii. Deci nu iau nimic in serios. In schimb, vigurosul Talpa e sumbru si grav: isi inchipuie o lume guvernata de femei cu legi atit de crincene, incit se sparie gindul, se zburlesc perii pe sira spinarii, se face inima cit un puric. Nici n-am curaj sa narez ce patesc bietii barbati din orasul Ginsara, iar daca stau si ma-ntreb la ce-o sa-mi foloseasca timpenia asta de roman, raspunsul tisneste ca din pusca: la nimic.