Am ascultat toate albumele lui Eric Clapton. Le-am preferat, le iubesc inca pe cele din anii ‘70. Nu sint singurul cu asemenea optiuni. Inregistrarile de studio au coerenta lucrului executat in mod profesionist, cu maxima exigenta. Se simte placerea de a cinta, iar vigoarea nu se ascunde sub efecte si trucuri tehnice. Unele piese pot sa para azi desuete, altele greu suportabile chiar pentru fanii devotati. Palpita in textura lor o neliniste creativa imposibil de surprins in cuvinte. Dar nu e distractie, nici munca de rutina. Si nici liturghie nu este, indiferent carei divinitati se vor fi “inchinat” participantii. Citind marturisirile lui Clapton despre acei ani, nimeni nu poate fi condamnat daca atribuie rezultatul muzical indeosebi alcoolului, sexului, drogurilor. Demoni contra carora Clapton a pornit lupta pe la sfirsitul anilor ‘60, si cu care probabil se razboieste inca. Oare manifestarile ciudate si excesele, de neimaginat in comportamentul unui om normal, sa fie incluse in pretul pe care un artist autentic il are de achitat pentru opera sa? Nu cunosc raspunsul.
Nici Clapton nu pare a-l sti. Pentru el, muzica e finalitatea muncii proprii, nu consecinta vreunei porunci divine. Chitara insa il defineste, ca prezenta fizica in lume. Fara ea, se simte un nimeni. Sa cinte, fie numai de amorul artei, este unica modalitate de supravietuire in momente dificile. Pina in momentul cind isi da seama ca mai presus de orice se afla totusi Dumnezeu. Asta s-a petrecut dupa ce s-a internat a doua oara la dezalcoolizare. “Descoperisem un loc spre care sa-mi indrept privirile, un loc care stiusem ca exista, dar nu dorisem niciodata sau nu fusesem nevoit sa ma indrept spre el, si anume credinta. Din acea zi pina acum, n-am ratat nici o rugaciune dimineata, in genunchi, cerind ajutor, la fel si seara…(…) Daca ma intrebati de ce o fac, va raspund… pentru ca functioneaza, un raspuns foarte simplu.” (Citez din editia Clapton – Autobiografie, Ed. RAO, 2010, p. 264)
Pare o forma de misticism? Clapton a trecut oare dintr-o extrema intr-alta? Cert e ca, dupa revelatie, dar si dupa moartea copilului sau, Connor, Clapton a devenit abstinent, s-a dedicat activitatilor de recuperare a celor cazuti victime viciului, apoi a ajuns familist convins. Cariera muzicala, departe de a se estompa sau de a deveni amintire, a capatat o traiectorie ascendenta, succesul a atins cote nebanuite, importanta sociala recompensata… Sa fie asta “rasplata” faptului ca pacatosul s-a recunoscut invins, ca s-a pocait, ca… etc. etc.? Toata gama de sintagme si locuri comune, pe care le cunoasteti din vulgata bisericeasca, se aplica in cazul lui Clapton. Dar muzica lui cum e?
Avem ca exemplu noul album, Clapton 2010. Melodii bine facute, cintate cu placerea omului batrin care sta pe terasa vilei si se bucura, in fine, de pacea simturilor.
Rockul, ca si bluesul, parca e altceva…