Iar opritul e oprit. Autocenzura. Dar am alungat, am luptat. In psihologi n-am incredere, adica nu presimt vreun ajutor, nici n-as deschide bine gura ca m-ar si arunca intr-un borcan, capac, eticheta, raft. In preoti nici atit – m-am ingrozit de discursurile lor atit de peticite si stilcite din zilele trecute.
Uneori, cautind firisoare, plase de care sa ma agat (dar stiu eu daca sint paianjen sau musculita?), ma gindesc ca poate, daca as trai mult, as avea si sansa sa scriu mai bine. E o chestie sa traiesti mult, e mai mult timp si de tacut, nu doar de scris. Vorbesc de scris, dar buba e ca durerile n-au legatura cu asta. Ar fi doar niste variante de salvare. Iar autocenzura. Alteori m-am salvat cu ridicolele grafice de predare. Ma uitam pe perete si-mi ziceam ca trebuie sa termin si asta, si asta, apoi vedem. Si apoi deodata se facea liniste. Of, de ce iti spun toate astea?
Emil Brumaru: Am dormit pina tirziu, pe la 7, desi ma mai trezisem la 6, chiar mai inainte. Iti tot spuneam despre un articol al lui Dan C. Mihailescu care mi-a placut foarte mult si, ieri, recitindu-l, m-am pus de cautat prin biblioteca si am gasit volumul cu pricina, Nicodim Arghioritul – Paza celor cinci simturi, carte delicioasa scrisa de un Sfint Parinte.
La Dolhasca dadusem de alt sfint, la un preot, de Clement Alexandrinul, a carui carte, Pedagogul, cred, m-a incitat si m-a facut sa scriu cu o senzualitate sporita!
Sint carti cu sfaturi cum sa iti feresti sufletul si mintea de navala simturilor: auzul, vazul, mirosul, pipaitul, gustul…
Numai ca sfaturile lor te atita si mai tare prin naivitatea si candoarea cu care scriu sfintii si prin solutiile pe care le dau, uneori de tot hazul si duiosia…
Cam cu asta m-am ocupat aproape toata ziua, mai si scotocind sa vad cite volume din Filocalia am, ele fiind vreo 12, aparute la Humanitas, mai si recitind din Eminescu niste poezii care au cam aceeasi tema, cum ar fi Pentru pazirea auzului: “Daca auzi in aer cintare dulce, veche/ O taie chiar cu sila de la a ta ureche –/ Caci cintecele-acestea te-nchina desmierdarii/Si-ti leagana simtirea pe undele uitarii;/ Se varsa inlauntru-ti a aerului miere/ Slabanogindu-ti mintea si mindra ei putere…”. E cam drastic sfatul, dar cine prefera sa umble slabanogit la creieri prin urbe? Toti se vor berbanti la fix!
Si acum sa vin la ce spuneai tu, anume ca uneori te-a salvat faptul ca te gindeai c-ar trebui sa traiesti ca sa scrii mai bine! Ei, gindul asta m-a tinut pe mine mult timp activ, numai ca eu ma fortam sa nu cad in leneveala si lincezeala (akedia!)… si pentru ca erau atitea de citit!
Ma tot amageam cu ideea ca as mai putea citi sute de carti formidabile daca as trai mult, mult, mult de tot, cind doar si tinutul cartii in miini devine o problema, fiindca miinile obosesc sa ridice cartea, degetele tremura fin, ochii nu mai vad, lacrimiaza, degeaba ai ochelarii unsurosi, nu-ti afli locul in pat, te foiesti, ba pe o parte, ba pe alta, ba pe spate, te dor toate oasele, perna sta strimb si se mototoleste uda de transpiratie, zgomotele de afara devin infernale, inauntru, chiar in camera ta, din cind in cind, se prabusesc maldare de carti din senin, atinse de duhurile rele ale dezordinei. Doar daca ai un inger pazitor balai alaturi te inviorezi dintr-odata si treci la infulecat rinduri, pagini, pina te inabusi de fericire, ti se scurge sufletul ca untdelemnul peste literele bucalate, proaspete, macre, de crezi ca esti in raiul lui Dumnezeu…