Au vorbit toti despre ce ne leaga si ne desparte, despre o istorie rea, din care tocmai iesisem, si despre o istorie buna care nu voia totusi sa inceapa, despre un trecut care nu trecea si despre un viitor care nu venea, dar mai ales s-au intrebat de cita amintire si de cita uitare e nevoie ca sa ne vindecam, unde incep si unde se termina granitele dinauntru, cind cele din afara sint spulberate, cum e sa fii mereu intre, dar mai ales au vrut sa afle ce mai poate face literatura in asemenea vremuri si cum poate da ea un raspuns la toate acestea. Iar in a doua zi a conferintei, dupa-amiaza, a vorbit Dubravka Ugresiª. Nu mai stiu daca inainte sau dupa colega ei Slavenka Drakuliª, dar asta chiar nu mai are vreo importanta. Ce tin insa minte cu limpezime e ca nu doar povestea in sine pe care ne-a spus-o Dubravka ne-a lasat muti, ci mai ales timbrul ei, un ton ciudat, alb, dincolo de durere si patima, prin care voia sa le faca dreptate tuturor, sa-i aline pe toti, dar si sa judece fara crutare.
Era vorba acolo despre cineva care nu mai stia unde ii e casa, acel acasa ca un cuib, pentru ca razboiul spulberase nu doar zidurile, ci partea cea mai adinca din suflet, locul unde te regasesti pe de-a-ntregul. Iar Dubravka nu depunea marturie doar in numele sau si al croatilor, ci si al sirbilor, bosniecilor, slovenilor, muntenegrenilor, macedonenilor, al tuturor alungatilor de acasa. Asta m-a impresionat atunci, asta mi-a zbirlit pielea de emotie acum, cind am terminat de citit romanul ei, Ministerul durerii. Ascultati: “Refugiatii croati din Slavonia se indreptau spre Zagreb, spre Istria ori spre litoral. Refugiatii din Bosnia se indreptau spre sud, in Croatia sau spre est, in Serbia. Sirbii din Croatia se prelingeau discret din Croatia pina cind au fost alungati mai tirziu, in masa. Ungurii din Voivodina au inceput sa plece discret in Ungaria. Si sirbii urmau sa plece ceva mai tirziu. Albanezii din Kosovo au plecat si ei… Povestea lor nu se va termina insa atit de repede. Fugeam de peste tot si ajungeam pretutindeni. Pretul vietii se masura in functie de imprejurari”. Si inca: “Intreaga Europa era intesata de fosti cetateni Yugo. Valul emigrantilor de razboi era de ordinul sutelor de mii. Sute de mii de refugiati care puteau fi contabilizati, intrucit li se acordase statutul legal de refugiati…Dar celor care nu aveau acest statut legal nu li se stia numarul. Eram peste tot. Nici o poveste de viata nu era indeajuns de speciala ori indeajuns de cutremuratoare. Pentru ca nici moartea insasi nu mai cutremura pe nimeni”.
Mi-am spus atunci, in 1992, imi spun si acum, cind abia astept sa o reintilnesc la Bucuresti, unde e invitata la “Festivalul international de literatura”, cita intremare poate aduce simplul fapt ca, intr-o lume care-si iese din minti, oameni ca Dubravka exista si scriu si cit de potrivit ii e numele pe care-l poarta, ca o dumbrava, ca o padure de stejaris tinar, prin care nu te poti rataci din simplul motiv ca lumina razbate cumva printre ramuri.