Impreuna, binedispusi cu vreo tarie de sezon, ironizam hiturile zilei, fie vazute la televizor, fie ascultate pe te-miri-ce bazaconie de casetofon, dintr-alea cu leduri si briz-brizuri kitsch. “Uuuupi-duuupi-pumpi-jupi/ne maninca, leano, lupii!” devenise un slogan; il mai repetam si azi…
Nu invatasem, inca, sa nu spun “niciodata” niciodata, dar nu refuzam experiente auditive noi. Asa ca in seara cind un amic mai putin rocker m-a invitat la un club recent inaugurat, am acceptat fara sa ma gindesc prea mult si fara sa intreb despre ce-i vorba. Aveam impresia ca un club e ceva asemanator unei discoteci. Sau, cel mai probabil, un fel de bar cu ring de dans. Era si asta, dar nu numai… A fost o noapte de neuitat. Ani de zile apoi m-am tot intors cu mintea la ce vazusem si, indeosebi, la ce simtisem in orele acelea, fara sa ajung la vreo idee clara. De unde claritate, cind totul era conceput in asa fel incit sa te rupi in ritmul basului dat la overdrive si sa plutesti pe undele nesfirsite ale armoniilor chillout, cu infuzii orientale, senzuale, miresme eterice, stimulente psihotice? Nu mai traisem asa ceva pina atunci si n-am avut apoi deloc ocazia sa repet experienta. Fireste, prima grija dupa ce mi-am revenit a fost sa caut muzica, piesele ascultate acolo. N-a fost prea greu. Am gasit doua compilatii techno pe CD, tot soiul de nume care nu-mi “spuneau” nimic, desi le vedeam, sau mai degraba le auzeam la MTV. M-am grabit sa le ascult, dar nu era ca-n club. Nici pe departe nu era! Le-am copiat pe casete, sa fie, si le-am uitat pe-un raft.
Intr-o seara, cind curtea era goala, bautura insuportabila, eu plictisit, am pus o caseta in deckul Akai. Am iesit pe trepte sa admir amurgul, lasind usa impinsa la perete. Fereastra e la vreo 12 metri de strada, sigur o tineam tot deschisa. Cind copiii au abandonat joaca si s-au sprijinit de gardul curtii, am crezut ca obosisera si voiau sa se odihneasca. Le-am dat atentie abia cind unul, sosit mai tirziu vijelios si, nu exagerez, excitat-incitat de muzica, m-a intrebat daca mi-am schimbat preferintele. Privirea lui ma studia curioasa si admirativa, neincrezatoare si surprinsa. Explicabil, doar ii “asasinasem atitia ani cu rockul”, cum s-a exprimat el…
Am realizat ca ma confrunt, la nivelul social accesibil mie, cel de cartier semi-citadin, cu schimbarea. Nu zic schimbare de paradigma, ca suna pretentios. Era destul de clar ca preferinta tuturor acelor copii cu virsta intre 10 si 15 ani exprima ceea ce unele tratate stiintifice expun pe sute de pagini indigeste. Revelatia nu m-a naucit. Doar m-a determinat sa fiu mai permisiv la noua tendinta muzicala. Iar cind Andrei Partos, redactorul-sef al revistei “Vox-Pop-Rock”, la care scriam frecvent, a venit de la un concert al trupei Prodigy uimit de ce vazuse in Sala Polivalenta – peste 10.000 de fani dansind non-stop, am zimbit comprehensiv.
Jumatate dintre ei probabil nu s-au oprit nici acum, ascultind ultimul disc Prodigy – Invaders Must Die. Eu scriu dansind…