Rostul meu acolo era simplu si clar: trebuia sa o introduc, cum se spune, pe Dubravka, sa dezvalui putin cititorilor functionarea Ministerului…, sa o provoc cu intrebari. M-am gindit sa-i fac o surpriza care sa-i aduca aminte de vietile noastre comune de fosti copii estici, chiar daca Yugo sarise pe atunci cu un picior afara din lagar.
Asa ca n-am ezitat sa-mi smulg din colectia retro o tascuta cilindrica destul de ruginita pe dinauntru, cu minerul de sirma, cu incuietoarea facuta praf, dar cu tablaraia frumos pictata, cu Bondocel (un fel de Bolek roman) gata sa planteze un pom. Si inauntru, in loc de gustare am strecurat urmatoarele: un mic album-acordeon cu vederi din Tirnovo, adus in anii 50 din prima mea excursie in strainatate, care putea sa-i aminteasca Dubravkai de radacinile bulgaresti din familie; trei vederi vechi de peste 100 de ani, adresate doamnei Milu Angy din Timisoara, care ar fi preumblat-o prin Saraievo, Pola sau Novi Sad; un borcan de zacusca din productia proprie, drept parola. Totul era ca lucrurile sa se brodeasca, sa prind un moment prielnic, sa n-o dau in bara.
Intilnirea a deschis-o Dubravka si a citit citeva pagini din Minister…, iar publicul a aflat direct de la Octavia Nedelcu cit de bine suna in romaneste fragmentul cu yugo-piata din Amsterdam, unde vine cu inima aschiata de durere Tanja Lucic, profesoara din roman, alaturi de toti refugiatii, exilatii, fugarii din est. Din sud-est. Am ramas pur si simplu cu gura cascata cum se potriveau de bine toate, de parca ne-am fi inteles, chiar daca n-aveam la indemina o sacosa de rafie alb-rosu-albastru, bomboane Negro sau o perie alba de plastic. Dar zacusca, da. Pe masura ce Dubravka citea, am strecurat pe sub masa, in mica geanta de tabla prinsa cu elastic o ciocolata Rom uitata intr-un buzunar. Iar cind mi-a venit rindul, am spus ca poporul roman e cel mai primitor si darnic dintre popoare, asa ca o sa-i daruiesc ceva de demult si am scos rind pe rind ce-i pregatisem.
Am ris cu totii, ea s-a emotionat foarte tare, apoi s-a lasat linistea si brusc mi-am dat seama ca ceea ce scria pe afis despre intilnirea noastra, un simplu joc de cuvinte (Functionare in ministerul durerii) se incarca dintr-odata cu un sens grav. Pentru ca in roman Ministerul asta e de fapt un mic club SM din Amsterdam, adica un club porno de sado-masochisti unde, ca sa faca rost de un ban in plus, citiva din refugiatii-studenti ai profesoarei confectioneaza accesorii. Ce se intimpla cu noi? am intrebat-o pe Dubravka. Sintem niste sado-masochisti in marele club? E o pornografie, o porcarie toata istoria asta pe care am trait-o si de care nu ne putem desprinde odata, cu nostalgiile noastre risu-plinsu? De aia o blestemi la final in toate limbile, cu inima facuta praf? De cita amintire e nevoie ca sa ne vindecam? De cita uitare?