Masina era neagra si stralucitoare ca invidia mea de student obligat sa mearga kilometri pe jos si sa schimbe trei mijloace de transport ca sa ajunga la Universitate. Nu mi-am propus insa niciodata s-o zgirii, in trecere, cu o moneda, fiindca, vorba unui personaj din Pulp Fiction, ce om trebuie sa fii ca sa faci asa ceva?…
Circa o saptamina, l-am invidiat tot de la geam pe un alt cetatean din blocul de vizavi, care-si facea un garaj. Ma enerva ca tipul cobora printre muncitori si incepea sa tipe la ei, gesticulind cu aere de proprietar. Invidia mea nu mai era, asa zicind, pura. Hotarit lucru, nu-mi doream un garaj. Sentimentele mi se colorau mai degraba social: cine se crede asta, sa se comporte asa cu oamenii care-i ridica garajul?
Ultima invidie personala de care-mi amintesc, amestecata, tot asa, cu senzatii impure din afara sferei, s-a legat de… Gica Popescu. Acest mare fotbalist a fost idolul pre-adolescentei mele, dupa copilaria devotata lui Balaci. Ii stiam toate partidele, toate fazele si miscarile; am suferit mult cind a fost “rechizitionat” de Steaua si am exultat in sezonul in care s-a intors – nu pentru multa vreme – la Universitatea Craiova. Aveam de la el un fanion cu dedicatie, obtinut de unchiul meu Ion, care-mi ironiza pasiunea juvenila numindu-mi zeul Gica Petrescu. Cu cit il admiram mai mult pe Popescu al meu, cu atit realizam ca eu, niciodata, nu voi fi un fotbalist de talia lui. Nici nu era greu de facut o asemenea constatare. Admiratia, invidia si obiectivitatea s-au strins intr-un ghem, inainte de a se desface si a se preciza, o data pentru totdeauna. Cind, ani mai tirziu, l-am vazut pe marele jucator intr-un restaurant jubilind in ritmuri de manele, mica mea invidie, deja invechita, s-a topit de parca nici nu fusese.
Asupra adevarului, adevarurilor invidiei poate fi facut asadar un prim set de observatii. Intre cel invidiat si cel ce invidiaza exista un dezechilibru al raportului, pe care ulceratiile insele il compenseaza. Superioritatea lui X asupra lui Y intr-un anumit punct e poate neconstientizata de X, dar este intr-un mod aproape brutal resimtita de Y. Urzicat si, de la un stadiu incolo, ranit de succesul celuilalt, invidiosul tot cauta explicatii si face mereu comparatii, in doua ape. El ar merita o masina (planul meritului personal, indiscutabil), dar nu o are (planul ingratitudinii si derivei sociale, cu disolutia valorilor). In schimb, ticalosul de vecin n-ar merita in sapte vieti s-o duca atit de bine (planul deficientelor grave ale vecinului, paleta viciilor lui), insa, uite, o duce (caci asa este construita societatea noastra si asa e lumea).
Iesind putin din schema de redistributie psiho-morala a invidiei pe care o incercam, putem vedea ce anume o provoaca si o intretine. Intiiul adevar al invidiei e de cautat in obiectul sau – si in distanta noastra neputincioasa fata de el.