Rezumate pe scurt, spusele sale trimit la un intreg univers muzical melomanul care, asemenea mie, i-a cunoscut si admirat, la extreme ale carierei lui, doar splendida arta a violei in inregistrari din anii ‘60 si pasiunea pusa in interpretarea si promovarea simfoniilor lui Sostakovici in lume, cea mai bine cunoscuta fiind integrala realizata cu Orchestra Radio WDR din Köln, in deceniul ‘90 (un set de discuri ce poate fi pus linga cele celebre ale lui Mravinski si Kondrasin).
Impulsul de a studia opusul lui Bach i l-a dat, in anii ‘50, pianista Maria Iudina. “Este obligatia, datoria, misiunea dumitale”, i-ar fi spus scurt legendara pianista in fata Conservatorului de la Moscova, in prezenta unui grup de colegi, dupa care s-ar fi intors si plecat.
A urmat o straduinta de o viata in care l-au ajutat, cu indrumarile si incurajarile lor, alte doua genii ale vietii muzicale ruse, compozitorii Alexandr Loksin si Dmitri Sostakovici, care i-a fost si profesor de compozitie in anii ‘50. Cel din urma, pe care l-a venerat intreaga viata, i-ar fi spus: “Sa stiti ca veti intimpina o multime de critici. Va cer imperativ sa nu ascultati niciodata pe nimeni. Nu refaceti nimic, urmati-va calea; multi va vor da sfaturi, dar nu va incredeti decit in simtul dumneavoastra interior si veti reusi…”. Barshai a lucrat la prima versiune 20 de ani si la premiera ei in 1970, cu Orchestra de camera din Moscova – unul din primele ansambluri camerale ale lumii in epoca si al carei fondator a fost in 1955 –, au asistat si Sostakovici, si Loksin.
Amindurora, Barshai le-a purtat recunostinta dirijindu-le simfoniile, dupa emigrarea sa in Occident, in 1977, pe toate scenele lumii. Alexandr Loksin (1920-1987), cu siguranta putin cunoscut romanilor, a fost unul din cei mai interesanti compozitori rusi ai secolului XX, autor a 11 simfonii, calificat drept “geniu” de Sostakovici, dar persecutat si minimalizat constant de NKVD si ideologii stalinisti ai scenei muzicale sovietice. Barshai si Arvid Jansons au fost principalii dirijori promotori ai muzicii sale, iar Simfonia a 9-a, deosebit de frumoasa, si alte citeva lucrari reprezentative pot fi ascultate pe un disc Olympia (MKM 208), din 2007.
Imaginea muzicianului Barshai se regaseste in amintirile multora din cei alaturi de care a cintat (si a fost, intre altele, fondator al cvartetelor Borodin si Ceaikovski si acompaniator al lui David Oistrach, Yehudi Menuhin si Sviatoslav Richter la pupitrul Orchestrei sale de camera din Moscova). Richter este, de altfel, cel care, in caietele sale jurnal, il caracterizeaza cel mai bine: “un muzician magnific…, in cautare constanta a unor piese muzicale uitate pentru a le prezenta publicului in maniera cea mai complexa. Doreste foarte mult sa dirijeze mari orchestre simfonice – nota Richter in 1971 –, dar in acest domeniu lucrurile nu merg la fel de bine… Fara indoiala ii lipseste ceva din anvergura artistica indispensabila pentru a dirija mari orchestre, are prea mult mania detaliului, care raneste susceptibilitatea omniprezenta a marilor orchestre s…t ce au oroare de manierele doctorale si cu care trebuie sa te descurci pentru a le inflama… Prin aparitia lui, Barshai (cu bereta sa) te face sa te gindesti la Wagner… Din pacate, in ultimul timp, orchestra pe care a fondat-o a inceput sa intre in rebeliune si sa manifeste capricii; seful lor a incetat sa le mai convina acestor domni, iar daca va pleca, e clar ca motivul este refuzul lor de a mai lucra suficient, preferind sa traiasca mai bine…”.
In ton cu Richter sint adesea citate spusele lui Sostakovici dupa o interpretare memorabila a simfoniei Eroica: “Nu am mai auzit un asemenea Beethoven de la Klemperer incoace”. Iar in 1993, aflat la Viena, Richter nota la auditia Simfoniei de camera op. 34 a, transcriptie orchestrala dupa cel de-al 4-lea cvartet de Sostakovici: “Probitate, profesionalism, Barshai este un maestru… lucrarea este splendida si dezolata, cu un punct de umor la sfirsit… Excelenta transcriptie”.
Daca nu a fost atins distrugator, asemenea altora, de politica represiva sovietica, Barshai a stat alaturi de Sostakovici pentru a trece obstacolele rezistentei birocratiei de partid, in 1969, cind a dirijat premiera celei de-a 14-a simfonii a compozitorului. O muzica, pe versurile lui Garcia Lorca, Apollinaire si Rilke, ce ii provoca, unuia din cei mai acerbi birocrati angajati in persecutarea de decenii a muzicii lui Sostakovici si a lui Loksin, un atac cardiac fatal…
* Ii sint indatorat si multumiri pianistei Elena Kuschnerova pentru introducerea in muzica lui Alexandr Loksin.