Depeche Mode, spre stupoarea amicului meu, mare admirator al autorului. Drept care m-am pomenit chestionat, eu, cum se explica? Probabil ca invitatul acelei emisiuni a tinut sa fie pe placul gazdei sale, careia poate ii aflase preferintele. Sau, cine stie, a vrut s-o contrarieze iarasi pe Herta Muller, care, de va fi dansat la tinerete, pesemne ca pe muzica punk a dansat, ascultind Nina Hagen sau Wendy O’Williams. (De mirare n-ar fi, daca judec dupa exprimarea ei frusta, recent aratata la Ateneu.) Intrebarea prietenului nu venea pe teren viran. Omul stie ca sint si punker, ca am aceeasi virsta cu Mircea Cartarescu si ca mi-am manifestat entuziasmul pentru genuri muzicale ce n-au facut moda generatiei noastre. Daca ecletismul meu il amuza, al poetului l-a lasat perplex. L-am sfatuit sa-i scrie. Poate are sansa unui raspuns.
Anul trecut am cumparat bilete la concertul Depeche Mode programat in Bucuresti. Discul promovat nu era mai bun ca altele, nici mai rau. Show-ul insa merita vazut. Cum se stie, n-a fost sa fie. Am ramas cu gust amar. Au venit apoi alte trupe, destule, asa ca i-am pierdut din vedere pe DM. Ma intrebam uneori cind vor scoate alt disc, ca poate-poate revin la noi. Macar atunci, la posibilul viitor concert sa-mi recuperez banii de bilet, cheltuiti de fiu-meu, caruia ii incredintasem “managementul” sumei in chestie. El, ca sa se revanseze, mi-a adus deunazi DVD-ul Sound of the Universe Tour – Live in Barcelona (Mute Rec. 2010). Captura s-a facut in noiembrie 2009, la Palatul Sant Jordi, plin ochi de fani excitati…
Am privit tot spectacolul, secventele colaterale, filmele rulate on-screen (marca Anton Corbijn) intr-o stare oscilanta. Jumatatea din mine care se crede “critic” vrea sa gaseasca locurile comune, rutina, deja-stiutul din muzica pusa in scena de meseriasii a caror moda e totusi vie. Jumatatea cealalta, mai putin dedata consumului neconditionat de substante critice, parea cucerita de scenografia minimalist conturata, de prestatia vocala a lui David, de piruetele lui cu tenta gay, de pantalonii negri si pantofii albi ai lui Martin si de colectia acestuia de chitare, de seriozitatea lui Fletch, de agitatia tobarului… Dar mai presus de toate, si-n intregime, am fost fermecat de sunetul rotund si dinamic. Stiind piesele consacrate, indeosebi versiunile impecabile de pe DVD-DTS 5.1 recente, inevitabil comparatia defavorizeaza inregistrarea din concert. Chitara si tobele, introduse live cu multa generozitate, imbogatesc, fara discutie, sonoritatea si-i dau o nota retro-pop de efect. Asta poate deranja pe fanii puristi, dar in sala de spectacol n-am localizat vreunul (sic!). Sa fi fost peste 10.000 acolo, toti cuprinsi de febra spectacolului, cu versurile invatate si aparatele (telefoane, foto compacte) de pozat-inregistrat agitate dinaintea camerelor de filmat profesionale…
Cum scrisei mai sus, am vazut versiunea livrata pe DVD. Calitatea imaginii este buna, efectele de culoare nu lipsite de stridenta, dar coerente stilistic si placute ochiului, in general. Pentru lamuriri suplimentare, astept versiunea Blu-Ray. Care va fi un test pentru noile pretentii…