Ma gindesc, printre altele, ca pentru cetatenii maghiari, care reprezinta peste sase procente din populatia Romaniei, semnificatia zilei de 1 decembrie nu este neaparat una insufletitoare. Pentru ei unirea Transilvaniei cu Romania inseamna separarea Transilvaniei de Ungaria. E drept ca etnicii maghiari din Romania traiesc aici de vreo mie de ani, timp in care stapinirile s-au tot schimbat, si ca Transilvania de dinainte de Marea Unire nu apartinea de jure Ungariei, ci Imperiului Austro-Ungar, al carui rege-imparat se afla la Viena, dar sensibilitatile etnice nu tin seama de ratiune. E cumva normal ca etnicii maghiari – care sint tot cetateni romani – sa nu aniverseze cu acelasi avint momentul Marii Uniri. Mai ales ca adesea etnicii romani tin sa sublinieze ca mult-rivnita provincie vestica le-a fost luata ungurilor (si nu Imperiului Austro-Ungar, conform realitatii istorice). Astfel, aceasta aniversare are un iz de manea „de dusmanie”, cum o numea un amic de-al meu. Glumind putin, indraznesc sa zic ca ar putea fi transpusa usor pe ritmuri manelistice contemporane:
Sa moara dusmanii mei,
Ca sint mai tare ca ei,
Ca-s roman si am tupeu
Si Ardealu-i tot al meu.
Sarbatoarea Marii Uniri nu e de fapt una nationala, ci una etnica: cea a etnicilor romani, care au devenit aproximativ majoritari intr-un teritoriu aproximativ romanesc. De ce aproximativ? Pai, sa nu uitam ca populatia Dobrogei n-a fost romaneasca decit intr-o proportie foarte redusa. Chiar in Banat (in Banatul mare, cel din 1918, inainte de impartirea sa in trei parti inegale) romanii nu constituiau majoritatea absoluta. La recensamintul din 1910 ei reprezentau 37% din populatie.
Dar chiar si pentru romani ziua de 1 decembrie nu este neaparat un prilej de bucurie – sau bucuria nu poate fi deplina. Unirea cu Transilvania a incheiat un proces de unificare extraordinar, al carui rezultat a fost o Romanie „dodoloata”, asa cum am invatat cu totii in scoala. Numai ca din acea Romanie dodoloata de la 1918 o buna bucata se numeste azi Republica Moldova, iar o alta este integrata in statul ucrainean. Asadar, aniversam nasterea unei tari care intre timp a fost deja ciuntita.
In fine, mai exista si o motivatie meteorologica, pe care, intr-o lume care combina simbolismul cu pragmatismul, nu o pot ignora: o zi de iarna nu e cel mai potrivit moment pentru a sarbatori in public, alaturi de concetatenii tai. Inaltatorul sentiment al patriotismului poate fi afectat grav atunci cind iti ingheata picioarele, simti ca urechile iti ard de frig, iar pe gura iti ies fuioare de aburi. Sentimentul de comuniune sufleteasca, ce se creeaza inevitabil la marile adunari solemne, e risipit de instinctul de conservare, care te indeamna sa iti incalzesti pielea undeva, intr-un loc adapostit, si sa te rogi sa se termine naibii odata cu comemorarea, aniversarea sau ce-o fi.
Alte tari au stiut sa-si aleaga cu mai multa intelepciune ziua nationala. Ma gindesc la 4 iulie al americanilor si la 14 iulie al francezilor. Si ma mai gindesc si la fostul 10 mai al romanilor, moment care are citeva avantaje evidente: nu are o conotatie etnica (fiind astfel unul inclusiv, nu exclusiv), ci pur istorica, fiindca marcheaza autenticul inceput al statului romanesc modern, si este plasat intr-un anotimp mai prielnic pentru o sarbatoare de asemenea amploare.
Altfel, pentru mine 1 decembrie ramine ziua in care incep sa port izmene. Si 15 martie ziua cind le dau jos.