O rima la omul de zapada in care am fost deghizata la finele lui 2010 (v. “Suplimentul”…, nr. 295). Banuiesc ce-am stirnit printre copiii si nepotii colegilor de la Litere, la serbarea de pom, printre prietenii mai tineri, mai virstnici, in Ajun, apoi pe bd. Loga si imprejurimi in toiul gerului din 1 ian., dar si printre cei carora le-am trimis kitschulatia in chip de felicitare. Imi aduc aminte cit am cautat o oala rosie cu coada si o matura de nuiele, ca sa fiu un om de zapada adevarat. Sau cum mi-am stors creierii pina cind am facut din matura un pomisor vesel, din care prietenii si-au putut culege cadourile. Stiu exact ce bucurie m-a cuprins auzindu-i pe toti cum se veselesc, desi ma sufocam in polistiren si burete, desi nu vedeam absolut nimic, din simplul motiv ca nu puteam sa-mi pun ochelarii pe nas. Si mai stiu cu mare precizie ce ginduri zglobii mi-au trecut prin cap in sfertul de ora cit am rezistat echipata in omul de zapada urias.
Dar acum, brusc, cu fotografia veche sub ochi, totul se invalmaseste. Fetele alea doua la ce se gindeau cind incepea 1911 si ele aveau doar 15-16 ani si toata viata inainte? Unde erau? In America? In Europa? In ce munti, in ce vacanta s-au pus sa-l faca pe snowman cu palarie neagra de fetru? Ce s-a ales de ele? Au copii, nepoti, stranepoti? Cine a pastrat fotografia si unde a gasit-o Luiza Vasiliu, de circula acum pe net prin toata lumea? Dar cu noi ce-o sa fie? Cine-o sa se uite peste 100 de ani la fotografiile noastre? De atita zvircolitura am simtit pur si simplu ca ma topesc, fara sa stiu exact de ce: de induiosare sau de neliniste, de melancolie sau de-un frison ghidus, de impacare blinda, resemnata sau de speranta fierbinte?