Inseamna ca, peste noapte (o noapte totusi mai lunga ca aia de la polul nord), indivizi din intreaga lume au considerat ca viata lor merita povestita. Gresit, spune Genzlinger, care-si incepe articolul asa: „Un moment de reculegere, va rog, pentru arta uitata de-a tacea din gura“. Daca inainte scrisul memoriilor era rezervat oamenilor cu realizari marete, experiente neobisnuite sau un nemaipomenit talent literar, acum „Memoriile sint varsate de aproape orice ins care a avut cancer, a fost anorexic, s-a luptat cu depresia, a slabit. De orice ins care i-a fost profesor unui copil defavorizat, care a adoptat un copil defavorizat sau a fost un copil defavorizat. De orice ins care a crescut in anii ‘60, ‘70, ‘80, ca sa nu mai spun de anii ‘50, ‘40 sau ‘30. Care a avut un ciine. A alergat la maraton. A descoperit religia. A avut un loc de munca“. Si pentru ca-mi place sa citesc despre carti si sa rid in acelasi timp, fara ca cineva sa-mi strice poantele povestindu-mi-le dinainte, nu va mai zic nimic despre enervarile lui Genzlinger, si trec la furia potolita, de academician ascet, a lui Jean-Yves Tadié (despre care unii dintre dvs. poate isi aduc aminte ca a mai trecut prin Enticlopedie). Tadié, cel mai mare specialist in Proust care traieste si respira bine mersi printre noi, e iritat de ecranizarile nereusite ale Cautarii…
Cea mai noua dintre ele e difuzata zilele astea pe France 2 si are, dupa parerea proustologului, citeva probleme: condenseaza peste 1.000 de pagini in 3 ore si ceva, il identifica pe narator cu insusi Proust (o greseala elementara de lectura), face din el un plingaret antipatic (desi „Proust este un erou viril al gindirii“, spune Tadié, iar noi zimbim) si ciopirteste frazele in asemenea hal incit incheierea perfect construita a romanului e inlocuita cu „Va trebui sa reincepem“. Tadié comenteaza: „E de-o platitudine teribila. Ce sa incepem? Sa ne punem papucii de casa? Sa luam micul dejun?“. Un lucru e sigur – daca Tadié isi scrie memoriile, eu am sa i le citesc.