La inceputul anilor 1990 lucrurile erau clare, dar si pasiunile se dezlantuiau mult mai usor. Fesenistii si antifesenistii ajungeau adesea la batai, care se lasau cu spitalizari si chiar cu inmormintari. O multime de tineri au ajuns sa se certe cu rudele lor mai virstnice, mai intelepte si de obicei feseniste, fiindca unii ii iubeau pe Ion Iliescu si Petre Roman, iar altii ii urau de moarte. Asa ca se certau prieteni si rude, se rupeau legaturi de prietenie vechi de decenii, iar grupurile sociale se configurau in functie de simpatiile politice.
Era trist, penibil, stupid – dar era doar inceputul. La un moment dat fostii fesenisti s-au rupt in doua: unii au ramas fideli batrinului politruc Iliescu, ceilalti s-au devotat tinarului politruc Petre Roman. Desi trecuti alaturi de liberali, taranisti si alti opozitionisti, iubitorii de Roman si de Partid Democrat n-au fost niciodata priviti cu mare simpatie de opozitionistii “vechi” si nici iubiti de acestia, asa ca s-au trezit intr-o postura destul de ingrata.
Apoi, dupa prima victorie a opozitiei unite sub titulatura “Conventia Democrata”, cea din 1996, si dupa lamentabilul ei esec din 2000, lucrurile s-au incilcit de tot. Fostii adversari politici ai FSN-ului s-au acuzat unii pe altii, s-au certat si s-au despartit, fara sa stie cite drame personale au provocat atunci. Unii i-au acuzat pe liberali ca au tradat Conventia ca sa isi scape pieile lor parlamentare. Altii au proslavit pragmatismul liberal si au blestemat incapacitatea si lipsa de viziune a… taranistilor, mi se pare. Simpatizantii taranistilor si cei ai liberalilor s-au certat la fel de zdravan ca pe vremea cind se inflacarau impotriva fesenistilor si multe grupuri de prieteni s-au fragmentat din pricina asta. Pe de alta parte, si unii, si altii ii acuzau pe fesenistii vopsiti din Partidul Democrat ca ei au provocat prabusirea Conventiei Democrate; si de-aici alte drame, alte certuri, alte despartiri.
Iar lucrurile au continuat sa se incilceasca. Azi partizanii de odinioara ai lui Iliescu, fostii fesenisti, sint alaturi de dusmanii lor traditionali, fostii liberali. Ambele tabere se opun fostilor fesenisti tradatori, adica fostilor aliati ai lui Iliescu si apoi aliati ai liberalilor, adica fostului partid al lui Petre Roman. V-am buimacit cumva? Nu conteaza, fiindca oricum Petre Roman nu mai e de mult in fostul sau partid fesenist disident, ci s-a inscris in partidul adversarilor sai de odinioara si ai aliatilor sai de mai curind, liberalii, devenind adversar infocat al partidului pe care l-a creat si aliat de conjunctura cu partidul care l-a promovat pe vremea cind era dusmanul prietenilor de azi, partid pe care l-a parasit ca sa se poata alia cu tovarasii lui de azi si cu dusmanii lui de ieri… adica de alaltaieri. Sau cam asa ceva.
Da, la un moment dat nu se poate sa nu pierzi firul. Si totusi ei, cei care au facut toate jocurile astea, sint in continuare laolalta, indiferent ce etichete poarta. Se intilnesc, isi zimbesc si se bat pe umar. Sint prieteni. La urma urmei, nu face sa te agati de principiile politice ca sa pierzi niste prieteni (care la nevoie se cunosc).
In schimb cei care au crezut in ei, milioanele de oameni care s-au certat, s-au batut si s-au despartit – uneori pentru totdeauna – din fidelitate fata de unii sau altii au ramas asa: dezbinati. Cumva, oamenii aia (printre care ma numar si eu, se numara si multi prieteni de-ai mei – dar si fosti prieteni de-ai mei) au fost adesea mai fermi si mai onesti in opinii decit idolii lor. De aceea au si fost pedepsiti. Cum ziceam, ar fi de ris daca n-ar fi vorba despre noi.