In alt plan trecind, una dintre figurile tipic engleze, cu mare priza la publicul de pretutindeni, a fost Printesa Diana. Emblema ei domina finalul secolului trecut. O nota de subsol se cuvine facuta aici: pentru romani, va ramine de neuitat Regina Maria, englezoaica si ea, careia doar televiziunea i-a lipsit sa fie ce merita: super-vedeta. Si tot ca nota de subsol, e de mentionat legatura curioasa dintre noi si britanici in povestea numita Dracula. Ramina pe seama filosofilor culturii explicatiile fenomenului. Pentru rockeri, Dracula si tot universul macabru, fantastic si violent din jur e un punct de referinta, daca nu centrul ce stimuleaza viziuni si opere de mare sau moderat impact vizual. (De arta mi se pare cam exagerat sa vorbesc…)
Rockul nu este inventia englezilor, bluesul nici atit. Insa contributia trupelor si solistilor din Anglia este esentiala pentru spargerea tiparelor inchistate ale receptarii postbelice. Elvis Presley era o senzatie americana, o chestie nebuna care stirnea curiozitatea ca oricare alta provenita din Lumea Noua. Oamenii il uitau dupa citiva ani, chiar in SUA trecuse pe plan secund, facea filme, nu muzica. Ca sa intre in patrimoniul cultural, era nevoie de ceva in plus. Asta s-a intimplat cind a aparut fenomenul Beatles, cu cortegiul de fani, fanese si maniaci, spectacol si marketing, inovatie, dar si traditie. Dar mai ales cind gestul regal de innobilare pentru redresarea finantelor a impus nu doar o gasca de tineri talentati, ci si un fel de-a fi in lume imposibil de taxat ca pustism, fronda, moda. Muddy Waters era un fost bluesman “de succes” cind l-au gasit Rolling Stones (“niste baieti din Anglia”, vorba lui Willie Dixon) vopsind peretii studioului Chess, ca sa mai cistige un ban in plus. Eric Clapton recunoaste oricind ca radacinile sale muzicale sint mai degraba in America neagra decit in alta parte.
Acest fair-play de factura curat britanica, insotitor al spiritului de intrecere, cel care a generat atitea sporturi individuale si de echipa, mi se pare ca trebuie invatat si practicat de toata lumea, fara discriminare, dar si fara incrincenarea americanilor. Intr-o competitie, cistigul cel mare nu e locul intii, ci deprinderea de-a concura, de-a lupta cu propriile neputinte. Virtutea celui care antreneaza sau organizeaza competitia este sa-i invete pe concurenti deosebirea dintre joc si lupta. Abia atunci se poate spune ca orice participant e un invingator. Evident, nu toti englezii practica fair-play-ul, iar de cind sportul e o afacere, nici aici nu mai gasesti sportivitate.
Sint, desigur, si destule englezisme care nu-mi plac. Si destula muzica engleza pe care o diger greu. Un nume la care nu tresalt e Radiohead. Pot sa le recunosc valoarea, insa placerea… Nu mi-a trezit-o nici albumul nou – The King of the Limbs (XL, 2011).