Personajul principal, Milo, e un copil destul de obraznic, dar nu mai rau ca altii. Cind, intr-o seara, ii spune maica-sii intr-un acces de insolenta, “Ce bine ar fi fost fara tine…”, nici nu stie ca dorinta e pe cale sa se indeplineasca. De la sute de mii de kilometri distanta, martienii scaneaza Pamintul in cautarea unor mame ideale si, cind o vad pe mama lui Milo care stie sa-i faca educatie copilului (se tine de capul lui sa duca gunoiul, sa-si stringa hainele de pe jos etc.), decid s-o rapeasca. Motivul este ca pe Marte feminismul a invins de multa vreme. Barbatii au fost azvirliti textual la groapa de gunoi (o chestie subterana, un fel de peisaj post-apocaliptic fumat de mult de SF-uri) si, pentru ca au prea multe de facut, femeile-soldat nu mai au cind sa-si creasca odraslele.
Chiar daca Milo se trezeste la timp si, inainte ca nava spatiala sa decoleze, se agata de ea – suficient pentru a intelege ca nu din cauza lui ii e rapita mama –, ma intreb cit de neplacut trebuie sa fie pentru un copil sa digere in absolut sentimentul de vinovatie pe care i-l induce filmul. Chiar nu se pot gasi alte modalitati mai putin invazive de educatie? Cind, spre final, Milo trebuie sa-si salveze mama de la moarte, caci martienele vor sa-i extraga tot ce are mai bun printr-un fel de ac/burghiu care ii intra in cap, filmul devine de-a dreptul horror pentru un copil de cel mult 12 ani (limita maxima de virsta).
Teribil de plicticos si oribil desenat
Nu vreau sa ma gindesc ce vise vor avea copiii dupa un asemenea film, dar stiu ca cei cu care am vazut eu filmul, pentru care Up si Narnia sint adevarate repere, nu s-au distrat deloc. Si de ce s-ar fi distrat? Chiar daca e in 3D si l-au vazut la singura sala IMAX din Romania, cea de la Cinema Cotroceni – AFI Palace, chiar daca personajul lui Milo e construit din motion capture dupa interpretul sau, Seth Green, chiar daca Joan Cusack ii imprumuta mamei vocea (si personalitatea) sa, Mamici pentru Marte e teribil de plicticos si oribil desenat. O data ca povestea e cumplita (nota umoristica de mai sus, cea cu feminismul, exista doar in acest text, nu si pe ecran). Pe urma ca realizatorii fac tot posibilul ca povestea sa fie si greu digerabila. De pilda, introduc un personaj secundar, pe Gribble, un pamintean care a ratat salvarea mamei sale si care a ramas pe Marte transformindu-se intr-un soi de geniu tehnic burtos si transpirat, care face numai glume proaste. De ce ne-ar fi simpatic un personaj care n-are nici macar niste trasaturi fizice originale? Sau prin ce mi-ar fi simpatic un robot animal de companie pe care il cheama Two-Cat, desi e un fel de paianjen de metal? Nu stiu, zau, carui copil poate sa ii placa un astfel de film care, desi e centrat pe o medie mica de virsta, strecoara si glume (nesarate) legate de Ronald Reagan sau de alte persoane necunoscute de cei mici.
Pacat ca realizatorii nu au fost in stare macar sa exploateze lucrurile cele mai colorate si mai luminoase din film. De pilda, pestera cu meduze zburatoare, colorata feeric (in trena lui Avatar…) sau personajul Ki, robotica ce absoarbe ca un burete cultura populara (de la curentul Flower Power la exprimarea argotica), desi din nou, ce ar intelege cei mici din asta?
Realizat cu un buget imens, 150 de milioane de dolari, Mamici pentru Marte s-a scufundat din prima saptamina de rulare in Statele Unite (unde a avut premiera in 11 martie). E de asteptat ca el sa le aduca producatorilor pierderi de 100 de milioane de dolari. Asa le trebuie.
Mamici pentru Marte/Mars Needs Moms.
Regia: Simon Wells. Cu: Seth Green,
Tom Everett Scott, Joan Cusack