Romania e o tara haotica si dezorganizata, asa ca imi vine si greu sa am incredere in indicii traditionali ai bunastarii sau ai lipsei acesteia. Stiu ca mai toate salariile au scazut, in timp ce preturile au crescut. Pe de alta parte, vad supermarketuri pline de oameni cu carucioare incarcate, iar pe strazile oraselor romanesti circula masini mai scumpe decit ar putea-o permite veniturile normale ale unor cetateni normali. Nimeni nu e in stare sa stabileasca ce sume de bani circula neoficial prin tara si cit din munca prestata e platita la negru. Am vazut someri cu masini de lux si asistati social cu vile de sute de mii de euro. Asa ca, oricit de evidenta ar fi, scaderea veniturilor oficiale ale populatiei nu mi se pare un indicator cert al saraciei.
Pe de alta parte, pe afirmatiile persoanelor publice nu te poti baza niciodata. Politicienii din opozitie urla ca romanilor le-a ajuns cutitul la os – dar asta a facut, face si ar face opozitia oricum si in orice situatie, indiferent care ar fi ea. Pun pariu ca actualul partid de guvernamint va striga acelasi lucru cind va ajunge in opozitie.
Oficialii guvernului anunta in schimb ritos iesirea din criza. O fac chiar si de citeva ori pe luna, dar ar trebui sa fii retardat politic ca sa-i crezi – fiindca asa a facut, face si ar face oricine se afla la putere.
Statisticile si indicatorii economici sint si ei dupa chipul si asemanarea celui care le face – sau ai celui care plateste sa fie facute. Si-apoi o statistica nu reprezinta decit un sir de cifre reci, care pot fi explicate in nenumarate feluri.
Trebuie sa cobori in strada ca sa vezi semne concrete ale saraciei. Si, dupa cum spuneam, ultimii douazeci de ani m-au facut sa imi creez propriul sistem de interpretare, bazat pe citeva detalii de viata urbana. Printre ele, si trei semne de saracie pe care merita sa le pomenesc aici, fiindca mi s-au parut relevante pentru fluctuatiile nivelului de trai din Romania.
Primul semn: casele de amanet. Le-am vazut inmultindu-se prin timpul guvernarii CDR, intr-o perioada de cadere economica. Apoi au inceput sa se rareasca pe la sfirsitul guvernarii social-democrate, adica in 2003-2004. De vreo doi ani se inmultesc din nou. Semn clar de saracie.
Al doilea semn: valutistii. Imediat dupa revolutie au aparut pretutindeni si s-au inmultit in perioada controlului asupra valutei, impus de guvernul Stolojan. Apoi, de pe la sfirsitul anilor 1990, s-au tot rarit. Incepind de prin 2006-2007, nici nu i-am mai vazut. Credeam ca specia valutistului cefos si ras in cap, care pindeste pe linga casele de schimb, a disparut pentru totdeauna. M-am inselat. De vreun an a reaparut si mizeaza, ca si odinioara, pe naivitatea celui care crede ca poate cistiga citiva lei si risca sa piarda citeva sute. Semn al degradarii gradului de incredere in institutiile financiare – dar si al saraciei.
In fine, al treilea semn clar de saracie mi se pare a fi relansarea faimosului Teleeurobingo Show, redenumit Super Bingo Metropolis. Spectacolul disparuse cam pe cind in Romania incepuse o lenta, dar ferma crestere economica, simtita si de oamenii de rind. Astazi show-ul cu bani multi si tipete si mai multe a reinviat, iar cei doi cavaleri ai foamei, Tociu si Palade, hranesc iarasi sperantele unor oameni pentru care sansa vietii inseamna sa se uite la televizor ca sa cistige. Fiindca altfel, prin forte proprii, in tara asta se zbat degeaba.