Nici de atractia, de aura tulbure a unor personaje feminine travestite in barbati de care se indragostesc patimas chiar femei, ducind la situatii destul de ciudate. Mai ales ca in teatrul elisabetan femeile erau jucate tot de barbati tineri si zvelti! Deci o dubla pataranie! Ma opresc, reamintind inca o data de faimoasa carte a lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru: proaspata, gustoasa, hranitoare, energizanta.
Si ma intorc la miraculoasele vacante de vara, petrecute la Curtea de Arges, in lecturi de dimineata pina seara, uitind de orice, ducindu-ma doar, in sila, la masa de prinz de la tanti Vera sau de la tanti Olguta, naucit de cartile infulecate nonstop, cite doua pe zi. Acolo am dat peste primul Nabokov! Era Camera obscura a lui Vladimir Nabokov-Sirin! Mi s-a parut extrem de cruda, de ciudata. Nu mai citisem asa ceva! M-a marcat, nu ma puteam desparti de dinsa. Habar nu aveam cine era autorul! Impreuna cu alte doua volume (Golem de Gustav Meyrink si Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence), am sterpelit-o din biblioteca nu prea bogata a lui nea Mitica, ajutat de o matusa sosita in viligiatura, din Bucuresti, tanti Ileana, ce le-a strecurat la plecare in valiza ei. Fiindca bagajul meu era aprig controlat de banuitorul nene. Au trecut peste patruzeci de ani pina sa am la indemina alte volume de Nabokov! Si aproape inca vreo douazeci ca sa-mi procur si o “viata” a lui, in doua uriase volumoaie, in franceza, ambitionat de faptul ca tu le aveai in engleza! A fost perioada cind ai tradus Ochiul, Disperare, Rege, dama, valet, o parte din povestiri, Originalul Laurei, dindu-mi un indemn neasteptat de viguros sa iau la puricat orice text de Nabokov. E-o placere continua.
Cit despre Cioran, cartea care m-a uns la suflet a fost si ramine Indreptar patimas. M-au subjugat limbajul folosit, parfumul imbatator al frazelor cu iz bisericesc, greu, uleios, ideile fierbinti picurindu-mi pe inima ca o ceara de luminari groase si galbene, ostenite de arderea pilpiita agonic linga icoane ferecate-n aur stravechi. “Adoratia-i un fruct al izolarii.”
Si iata-ma ajuns, in “final de partida”, la Beckett! De-aici incepe si se termina adevarata lectura. A vorbi de Beckett mi se pare inutil. Trebuie citit si rascitit; eventual, daca ai fler si dictionare scotocitoare, de cautat sau de ghicit aluziile lui imprevizibile (peste care altfel treci ca blegul), de gustat umorul devastator, de uluit in fata simplitatii care de multe ori te lasa lampa! Ma simt necopt pentru sinceritatea lui infernala…
Veronica D. Niculescu: N-am decit sa tac de restul iubirilor de aprilie. Daca as putea, as vorbi despre detaliile surprinzatoare care se itesc la a treia, la a patra lectura consecutiva, la cufundarea lenta, maratonica, circulara in acelasi volum de Beckett, as vorbi despre toate acele lucruri care produc placere, “o asemenea placere incit placere nu e cuvintul potrivit”. Sint tocmai lucrurile despre care nu pot vorbi, nu din superstitie, nici din vreo cochetarie. Sa zic atit (amanunte): pasajele identice repetate in contexte diferite, minunat functionind cu toate rotitele invirtindu-se in sens invers, maximele inversate, cuvintele inventate, cuvintele dezgropate, ridiculizarea unor autori uriasi, bobirnacele grozav camuflate… Si poate sa protestez timid la ultima afirmatie, cea cu sinceritatea, caci cred – sincer! – ca in fata altor calitati mi-as scoate palaria. “Calitatea lui chirurgicala”, de exemplu, ca sa inchei ghidus. Oricum, bine ca s-a dezlipit eticheta cu absurdul.