Si ruinele caselor care-au fost, in urma ramin si ele, cit a mai ramas, cit a disparut, cit o sa dispara si n-o sa zica nici ah, si gradinile in care odinioara cresteau tufe de zmeura, si camerele inalte cu douazeci si doua de pisici de Angora si persane, in urma si ele.
Si peste pod, si peste calea ferata, cu soarele in fata si muntii inca inzapeziti intr-o gara, departe in sud.
Si strada, iat-o, nici un om nicaieri, obloane trase, zavoare peste tot, un telefon cu fise, spitalul de nebuni, cu o linioara aiurea strecurata pe frontispiciu, virtejuri de praf inaltindu-se, ocolind sirguincios esentialul.
Si iata casa, casa unde l-am dus anul trecut pe Smeagol, motanelul adoptat de la AnimalLife si tinut vreme de vreo doua luni pina i-am gasit un colton, monstrulet drag. Ferestrele-s deschise, o adiere leagana perdelele crosetate, motanelul nu-i de vazut, are treaba ca orice motan, doarme prin vreun cotlon, scirtiie dupa vrabii, tresare in vis. Si-o gaina maro pe calea ferata, la plecare, astazi nici trenurile nu indraznesc sa mai treaca.
Apoi, pe drumul inapoi, ocolit, deodata intre blocuri o biserica romano-catolica, poarta mare deschisa, grilajul din interior inchis, un Isus copil si o raza inclinata scaldind doar o banca in lumina, intrebare, liniste, deocamdata atit.
Emil Brumaru: Minunat! Dar nu vad gaina cu pricina! Ma-ncearca o nostalgie nesfirsita cind zaresc liniile de cale ferata si zidurile galbene, cu obloane verzi, ale casei cu tigle vechi, mucegaite de ploi…
V.D.N.: Gaina, tantosa si nepasatoare ca o vecina de-a mea cind pleaca la piata, e in poza cu calea ferata, in stinga liniilor. Casa cu usi si ferestre zavorite m-a topit si pe mine, imi aminteste de un colt de strada din Timisoara, spre casa parintilor, alta zona care se tine cu dintii de trecut, in timp ce-o trage prezentul de picioare.
E.B.: Cine a stat mai demult in casele astea aparent parasite, cu obloanele trase vesnic, cu usile pecetluite de uitare? Spun “aparent”, fiindca in ele sint sigur ca misuna fel de fel de animalute (si ma gindesc la soarecii banali, cenusii, grijulii si umili ca niste functionari gogolieni ai singuratatii sau la sobolaneii dind de-a dura trupurile lor grasane si cu coada lunga si subtire, parca invocind spirite si duhuri rele, ademenind vrajitoare descarnate, lubrice care s-ar juca rizind cu dinsii linga mari bidoane vechi pastrind putin ulei rinced pe fund, ca ele, in final, sa-i prajeasca de vii pe aragaze fara butelii, asa, ca-ntr-o scamatorie, si sa-i manince cu pofta, sugindu-le oscioarele tandre) sau insecte ciudate, orientindu-se prin intuneric doar cu antenele infinite ca mustatile rasucite ale lui Salvador Dali. Dar obiectele abandonate in camerele cu unghere umede: canapelele cu arcuri frinte de amoruri domestice, tihnite, postprandiale, dulapurile de bucatarie ticsite cu vrafuri portelanoase de farfurii cu floricele albastre pe marginile largi, cu furculite cu dintii cariati de rugina, cu cani fara apa, puse echivoc cu fundul in sus, avind toartele ciuntite, cu mari polonice seci, cu calupuri de drojdie uscata si cu solnite solitare, tinjind dupa tulburatoarele cristale de sare…
(Va urma)