Din punct de vedere lingvistic n-am fost deloc dezamagit. Am gasit mult mai greu vorbitori de engleza (sau de franceza, germana ori chiar sirba si croata) decit vorbitori de romana. E cumva normal – si asta din mai multe puncte de vedere.
Exista in primul rind o bogata si indelungata traditie in zona contactelor culturale dintre Romania si Italia – mult mai bogata decit ne-am imagina. In cele citeva minute, cit am apucat sa stau de vorba cu profesorul universitar dr. Marco Cugno, unul dintre cei mai vechi si mai statornici promotori ai culturii romane, Domnia Sa mi-a spus ca, din cite se pare, limba romana a fost prima limba straina introdusa la cursurile de filologie in universitatile italiene, iar primele cursuri de romana au fost predate chiar acolo, la Torino, incepind din anul 1863, adica acum aproape un secol si jumatate!
Sigur, traditia nu inseamna nimic fara continuitate, dar, dupa cele vazute la salonul de carte torinez, mi-am dat seama ca nici de continuitate nu ne putem plinge. Institutul Roman de Cultura si Cercetare Umanistica din Venetia, condus de doamna Monica Joita (care, printre altele, a scris si o introducere generoasa si bine documentata la editia italiana a Tovaraselor de drum), a sustinut si sustine cultura romana in tara pe care ne place s-o numim a stramosilor nostri. Am mai cunoscut si alti profesori de limba, literatura sau cultura romana, majoritatea italieni. Sint multi, buni vorbitori de romana, buni cunoscatori ai culturii noastre si profesionisti autentici in domeniul lor – domeniul lor fiind noi, romanii.
Simt nevoia sa detaliez un pic partea asta, fiindca e impresionant sa cunosti traducatori din romana pe care, la prima vedere (de fapt auzire), i-ai putea lua drept romani, asa cum mi s-a intimplat cu Anita (Bernacchia), Maria Luisa (Lombardo) si Mauro (Barindi), traducatorii de la Tovarase de drum. Dar nu numai cu ei. Cind l-am auzit prima data vorbind linga mine pe profesorul Roberto Merlo, care a tradus, printre altele, Intilnirea Gabrielei Adamesteanu si Zogru de Doina Rusti, l-am crezut un angajat al ICR si ma chinuiam sa-mi dau seama, dupa accent, daca e ardelean, moldovean sau muntean. N-am reusit.
Si-apoi mai sint si studentii de la Romana din Italia. E usor de inteles placerea pe care o simte un scriitor roman ajuns la Torino cind i se cere un autograf pe romanul sau abia aparut sau pe un exemplar, evident citit zdravan, dintr-o carte de acum cinci-sase ani. Printre altele, eu m-am lansat la un moment dat si intr-o disputa politica (se pare ca de astea nu scapam nicaieri) cu Alessandro, un masterand din Italia, care cauta sa-mi demonstreze ca lumea politica de acolo e mai jalnica, mai corupta si mai slinoasa decit cea din Romania. Am fost atit de uluit, incit in primele momente am contraatacat slab. Si nici apoi n-am avut cistig de cauza. Alessandro stia foarte bine ce hram poarta Iliescu, Nastase, Basescu, Antonescu si ceilalti. M-a infundat insa repede cu Berlusconi, iar aici n-am mai avut replica. Berlusconi e unic.
Si tot acolo, la Torino, m-am reintilnit cu o alta studenta la Romana, pe nume Irina Djuran. Irina e sirboaica din Belgrad, traduce literatura romana si studiaza romana in Italia. Astfel de intilniri te fac sa-ti creasca respectul fata de propria cultura.
Asa ca eu as miza serios pe Italia pentru promovarea culturii romanesti. E un mediu propice. Avem multe in comun si o sa avem si mai multe, odata cu migratia romanilor acolo. Dar despre ei si despre un alt gen de cultura, care include si istorica formatie de proto-manele Azur, o sa scriu saptamina viitoare.