If 6 Was 9
Am venit foarte impresionata de la Vama, jud. Suceava, locul unde se tine de doi ani Aristoteles, pentru ca – avind “naturelul simtitor” – tot ce e legat (mai ales) de tineri care isi descatuseaza creativitatea mi se pare o victorie pentru toata lumea. Primul film pe care l-am vazut la Vama a fost If 6 Was 9 (regia Ivana Mladenovic, DOP Saulius Lukosevicius, montaj Ana Iliesiu, producator Mirona Radu), un documentar lung fata de media ceruta (30 minute), dar a carui lungime era justificata pentru ca, la un moment dat, se rasucea si devenea dintr-odata altceva. Nu intelegi titlul inspirat din Jimi Hendrix decit pe la jumatatea filmului, cind iti dai seama ca eroul – un personaj dificil, histrionic si fara indoiala tulburat mintal – nu e tratat ca ciuca bataii de joc si ca propria sa versiune asupra realitatii trebuie luata in calcul. Filmul a fost dificil nu doar pentru ca echipa (mai ales regizoarea) a trebuit sa interactioneze repede cu capriciosul personaj, dar si pentru ca a reusit sa gaseasca tema filmului inca de la primul draft de montaj. Regizorul Iranian Rafi Pitts, care a fost tutor la acest film, a spus ca n-a mai vazut pina acum la Aristoteles un film atit de bine structurat inca de la primul draft.
If 6 Was 9 nu e un film despre un om cu probleme psihice sau despre un ciudat, ci despre realitatea fiecaruia si despre ideea insasi de film documentar. Care e realitatea? De partea cui e adevarul – a eroului, a regizorului sau a spectatorului? Cine poate judeca? In ciuda asperitatilor inerente unui prim montaj (mai ales ca e si lung), If 6 Was 9 are inteligenta, emotie, umor si iti pune mult mai multe intrebari decit te-ai fi asteptat.
The Tank
The Tank (regia Ozana Nicolau, DOP Serghei Trofimov, monteur Cristina Baciu, producator Marios Chatziprokopiou) comprima in 18 minute relatia dintre o bunica si nepoata pe care o pregateste sa devina vedeta de muzica populara. Nu conteaza ca nu-ti dai seama ca femeia e bunica si nu mama, sau ca The Tank e o prescurtare de la “femeia-tanc”, ci faptul ca in acest scurt interval de timp si prin momente repetitive (de regula, bunica sta in balansoar, iar copila cinta cu laptopul in brate), intelegi perfect legatura dintre cele doua. Nepoata isi iubeste atit de mult bunica incit i se supune fara cricnire. Isi schimba pantalonii de trening cind i se cere, se lasa pieptanata oricind si, mai ales, ii da inainte cu muzica populara, desi o atrage cea clasica. Cind primeste un pian pe care si-l dorea de mult, e atit de emotionata, iar scena atit de spontana si de simpla incit esti cucerit fara drept de apel. Aceeasi emotie neregizata (aici e clenciul unui documentar facut repede) iradiaza discret si finalul cu concursul pentru care se pregatea fata. Cind aceasta urmareste o concurenta mult mai buna si isi da seama ca nu va cistiga, ti se rupe si tie inima.
O realitate neprelucrata mult si, mai ales, neprovocata
Emotia spectatorului nu vine in aceste doua filme doar din “corpul lor fizic”, ci si din faptul ca stii ca ai de-a face cu o realitate neprelucrata mult si, mai ales, neprovocata. Senzatia pe care am avut-o cind le-am vazut, calde, la Vama a fost aceea pe care ti-o lasa cuvintele urmate de tacere. Cind cineva spune ceva si pe urma toata lumea tace, ultimele cuvinte ramin in aer, nu doar in urechea noastra. Realitatea pe care aceste filme au inregistrat-o in Vama plutea in continuare in aer in seara cind le-am vazut la proiectie.